Între două focuri: Când mama și soacra cer atenție constantă

„Andrei, trebuie să vii să mă ajuți cu grădina!” vocea mamei mele, Elena, răsună în telefon cu o urgență pe care nu o puteam ignora. Era o dimineață de sâmbătă, iar eu și Ana abia ne trezisem după o săptămână lungă de muncă. Ana îmi aruncă o privire obosită, știind deja ce urma să spun.

„Mamă, am promis că astăzi o să petrecem timp împreună cu Ana. Poate pot veni mâine?” încerc să negociez, dar știam că nu va fi ușor.

„Andrei, grădina nu poate aștepta până mâine! Dacă nu vii acum, florile mele se vor ofili!” insistă ea, iar eu simt cum tensiunea îmi crește în piept.

Înainte să apuc să răspund, telefonul Anei începe să sune. Era Maria, soacra mea. „Ana, draga mea, am nevoie de tine să mă ajuți cu cumpărăturile. Nu pot să car toate pungile singură,” spune ea cu o voce dulce, dar fermă.

Ana își mușcă buza inferioară și îmi face semn că trebuie să plece. „Îmi pare rău, Andrei. Știi cum e mama…”

Ne privim unul pe altul cu o complicitate amară. Amândoi eram prinși între două femei care ne iubeau, dar care nu înțelegeau că și noi aveam nevoie de timp pentru noi.

În timp ce Ana se îmbracă grăbită pentru a pleca la Maria, eu mă pregătesc să merg la Elena. În drum spre mașină, mă gândesc la cum am ajuns aici. Când ne-am căsătorit, am crezut că vom avea parte de sprijin și înțelegere din partea familiilor noastre. Dar acum părea că fiecare weekend era un câmp de bătălie pentru atenția noastră.

Ajung la casa mamei mele și o găsesc deja în grădină, cu mâinile pline de pământ. „Andrei, bine că ai venit! Uite cât de mult e de făcut!” spune ea fără să ridice privirea.

Mă apuc de treabă fără să mai comentez. În timp ce sap pământul și plantez flori, mintea îmi fuge la Ana. Oare cum se descurcă cu Maria? Știam că soacra mea avea un talent aparte de a face lucrurile să pară mai urgente decât erau în realitate.

După câteva ore de muncă grea, mă întorc acasă epuizat. Ana ajunge și ea puțin mai târziu, cu brațele pline de pungi de cumpărături. Ne prăbușim pe canapea unul lângă altul, fără energie să mai vorbim.

„Trebuie să facem ceva,” spune Ana într-un final. „Nu putem continua așa.”

„Știu,” îi răspund. „Dar cum le spunem fără să le rănim?”

Trec zilele și fiecare dintre noi încearcă să găsească o soluție. Într-o seară, după cină, ne hotărâm să discutăm deschis cu ele. Le invităm pe amândouă la noi acasă pentru o cină de familie.

Când ajung, atmosfera este tensionată. Elena și Maria se privesc cu un amestec de curiozitate și competiție tăcută. După ce mâncăm, Ana ia inițiativa.

„Mamă, Maria,” începe ea cu voce tremurândă. „Vrem să vă spunem ceva important.”

Le explicăm cât de mult ne iubim familiile și cât de mult apreciem tot ce au făcut pentru noi. Dar le spunem și cât de greu ne este să jonglăm cu cerințele lor constante.

„Avem nevoie de timp pentru noi,” adaug eu. „Vrem să fim acolo pentru voi, dar trebuie să găsim un echilibru.”

Elena oftează adânc și își privește mâinile. „Nu mi-am dat seama că vă punem într-o situație atât de dificilă,” spune ea încet.

Maria dă din cap aprobator. „Poate că am fost prea insistente,” recunoaște ea.

Discuția continuă într-un ton mai calm și mai deschis. Stabilim un plan prin care să ne împărțim timpul astfel încât toată lumea să fie mulțumită.

Când pleacă, simt o greutate ridicată de pe umeri. Ana mă ia de mână și zâmbește ușor.

„Crezi că va funcționa?” mă întreabă ea.

„Nu știu,” îi răspund sincer. „Dar trebuie să încercăm. Poate că asta e cheia: comunicarea deschisă și sinceritatea.”

Și mă întreb: oare câți dintre noi trăiesc între două focuri fără să aibă curajul să vorbească despre asta?