Între două focuri: Povestea mea cu nora mea, Milica

— Nu știu ce să mai spun, Milica. Poate că nu mă pricep la cuvinte, dar chiar mi-ar plăcea să te cunosc mai bine, am rostit încet, cu vocea tremurândă, în timp ce așezam farfuriile pe masa lungă din foișorul casei noastre de la țară. Milica s-a uitat la mine preț de o secundă, apoi și-a mutat privirea spre telefon, de parcă nici nu aș fi existat. În jurul nostru, râsetele copiilor și clinchetul paharelor se amestecau cu mirosul de grătar și iarba proaspăt cosită. Dar între mine și ea era un zid invizibil, rece ca piatra.

Mă numesc Mariana și am 58 de ani. Sunt mama a doi băieți, dintre care cel mic, Vlad, s-a căsătorit acum doi ani cu Milica. De atunci, încerc să găsesc o cale spre inima ei, dar parcă orice gest al meu e interpretat greșit. La început am crezut că e doar timiditate sau poate emoția începutului într-o familie nouă. Dar timpul a trecut și distanța dintre noi a crescut.

La fiecare întâlnire de familie, încerc să mă apropii de ea. Îi aduc prăjitura preferată a lui Vlad, sperând că îi va plăcea și ei. O întreb despre serviciu, despre părinții ei din Pitești, despre planurile lor de vacanță. Răspunsurile sunt scurte, politicoase, dar reci. Uneori mă întreb dacă nu cumva îi invadez spațiul sau dacă nu am spus ceva nepotrivit fără să-mi dau seama.

În acea zi la casa de la țară, toată familia era adunată: fratele lui Vlad cu soția lui, copiii lor gălăgioși, soțul meu Petre care făcea glume la grătar. Eu mă simțeam ca o musafiră în propria familie. Am încercat să o implic pe Milica în discuții despre grădinărit, despre rețete sau chiar despre filmele pe care le urmăream la televizor. Dar ea părea mereu preocupată sau obosită.

La un moment dat, am surprins-o pe terasa casei, privind în gol spre pădurea din spatele curții. Am îndrăznit să mă apropii.

— Milica, ești bine? Pari puțin abătută.

A oftat ușor și a dat din umeri.

— Sunt bine, doar că… e mult zgomot aici. Nu prea sunt obișnuită cu atâta lume.

Am zâmbit timid.

— Știu cum e. Și eu mă simt uneori copleșită. Dar dacă vrei să stăm doar noi două la o cafea… poate ne-ar prinde bine.

A zâmbit forțat și a spus că trebuie să dea un telefon urgent. Am rămas singură pe terasă, cu ceașca de cafea tremurând în mâini.

Seara, după ce toți s-au retras în camerele lor sau au plecat spre oraș, am rămas cu Vlad în bucătărie. Strângeam vasele în liniște când el m-a privit cu o oarecare tristețe.

— Mamă, nu te supăra pe Milica. E mai retrasă din fire. Nu are nimic cu tine.

— Dar eu simt că nu mă place… Parcă orice aș face e greșit.

— Nu e adevărat. Doar că… ai tendința să fii prea protectoare. Îi dai sfaturi mereu, chiar și când nu ți le cere.

Am rămas fără cuvinte. M-am gândit la toate momentele când i-am spus Milicăi cum să spele vasele ca să nu se zgârie farfuriile vechi sau când i-am sugerat să pună mai puțină sare în ciorbă. O făcusem din dorința de a o ajuta, dar poate că pentru ea părea critică sau lipsă de încredere.

Noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am perpelit în pat, întorcând pe toate fețele fiecare conversație avută cu Milica. Mi-am amintit de mama mea, cât de greu mi-a fost să mă apropii de soacra mea când eram tânără. Mereu aveam impresia că nu sunt suficient de bună pentru fiul ei. Oare istoria se repetă?

A doua zi dimineață am găsit-o pe Milica în bucătărie, pregătindu-și cafeaua. Am ezitat o clipă înainte să-i vorbesc.

— Milica… dacă vreodată simți că te deranjez sau spun ceva nepotrivit… te rog să-mi spui. Nu vreau să-ți fie greu aici.

S-a uitat la mine surprinsă.

— Nu e vina ta… Doar că… mi-e greu să mă adaptez la atâtea schimbări. Familia voastră e foarte unită și eu uneori simt că nu mă potrivesc aici.

Am simțit un nod în gât.

— Și eu am simțit asta când am intrat prima dată în familia soțului meu. Poate putem găsi o cale să ne cunoaștem mai bine… fără presiune.

A dat din cap încet și pentru prima dată am văzut o urmă de sinceritate în ochii ei.

Restul zilei a trecut mai ușor. Am povestit despre copilăriile noastre diferite — eu crescută la țară, ea la oraș — despre fricile și visurile noastre. Nu a fost totul perfect, dar am simțit că s-a spart puțin din zidul dintre noi.

Totuși, când am rămas singură pe seară, m-au năpădit din nou îndoielile: Oare voi reuși vreodată să fiu acceptată cu adevărat? Sau poate trebuie să învăț să las lucrurile să curgă firesc?

Poate că relațiile adevărate nu se construiesc peste noapte… Dar cât timp trebuie să lupți ca să nu pierzi legătura cu cei dragi? Voi ce ați face în locul meu?