Între două focuri: Povestea mea despre curaj și limite într-o familie românească

— Giulia, nu poți să faci asta! Nu în casa mea!
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna ca un tunet în sufrageria mică, cu miros de sarmale și mușcate la geam. Era o după-amiază de toamnă târzie, iar frunzele băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare. Eu stăteam în picioare, cu mâinile strânse la piept, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Soțul meu, Radu, era undeva între noi, privind podeaua, incapabil să spună ceva.
— Viorica, te rog… încercam eu să articulez, dar vocea mi se frângea.
— Nu! Dacă vrei să faci parte din familia asta, faci cum spun eu! Aici nu e loc de mofturi!
M-am uitat la Radu, căutând sprijin. Ochii lui erau goi, ca ai unui copil prins între două tabere. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era prima dată când doamna Viorica încerca să mă domine, dar niciodată nu fusese atât de directă.

Totul pornise de la o decizie aparent banală: voiam să mă întorc la serviciu după doi ani de concediu pentru creșterea copilului. Îmi iubeam băiețelul, pe Vlad, dar simțeam că mă sufoc între patru pereți, printre scutece și vase nespălate. Aveam nevoie să fiu din nou eu însămi, să am un rost dincolo de familie. Dar pentru soacra mea, asta era o trădare.

— Copilul are nevoie de tine! Ce fel de mamă ești dacă îl lași pe mâna unei străine?
— Nu îl las pe mâna nimănui, mama Viorica. O să-l duc la grădiniță ca toți copiii…
— Nu cât sunt eu în viață!
Radu tăcea. Mereu tăcea. Îl iubeam, dar nu înțelegeam de ce nu mă apăra niciodată. Poate pentru că fusese crescut cu ideea că mama lui are întotdeauna dreptate.

În acea seară am plâns în baie, cu robinetul deschis ca să nu mă audă nimeni. M-am privit în oglindă: ochii umflați, părul ciufulit, un chip pe care abia îl mai recunoșteam. Unde dispăruse fata veselă care râdea la glumele lui Radu? Unde era femeia care visa să devină profesoară?

A doua zi am primit un mesaj de la mama mea: „Cum ești, draga mea? Ai nevoie de ceva?” Am ezitat să-i răspund. Nu voiam să o îngrijorez. Dar până la urmă am cedat: „Nu prea bine… Viorica nu vrea să mă întorc la muncă.”

Mama a venit imediat la mine. S-a așezat pe canapea și m-a luat de mână.
— Giulia, tu trebuie să decizi pentru tine. Nimeni altcineva nu trăiește viața ta.
Am simțit cum mi se strânge inima. Știam că are dreptate, dar îmi era frică. Frică de scandaluri, de privirile vecinilor, de vorbele grele care ar fi urmat.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Viorica venea zilnic „să vadă copilul”, dar de fapt venea să mă supravegheze. Îmi critica orice gest: „Nu-i dai destul de mâncare!”, „L-ai îmbrăcat prea subțire!”, „Nu vezi că plânge după tine?”

Într-o dimineață, când Vlad a făcut febră și eu eram pe punctul să plec la un interviu pentru un post la școala din cartier, Viorica a izbucnit:
— Vezi? Dacă ai fi stat acasă cum trebuie, nu se îmbolnăvea copilul!
Am simțit cum explodez:
— Nu e vina mea! Copiii se îmbolnăvesc! Și eu am dreptul la viața mea!
Radu a încercat timid:
— Mamă… poate ar trebui s-o lăsăm pe Giulia să decidă…
Dar Viorica l-a tăiat scurt:
— Tu taci! Dacă n-ar fi fost ea, totul ar fi mers ca pe roate!

În acea zi am plecat la interviu cu ochii roșii și inima grea. Dar am luat postul. Când am venit acasă cu vestea bună, Radu a zâmbit slab:
— Mă bucur pentru tine…
Dar Viorica a făcut o criză:
— Să nu te aștepți să-ți mai țin copilul! Să vă descurcați singuri!

Au urmat luni grele. M-am trezit singură cu Vlad dimineața, alergând între grădiniță și școală, făcând teme noaptea târziu. Radu era tot mai absent. Îl simțeam tot mai departe, prins între mine și mama lui.

Într-o seară l-am întrebat:
— Radu, tu ce vrei? De partea cui ești?
A tăcut mult timp.
— Nu vreau scandaluri… Dar nici nu vreau să te pierd.
— Atunci ajută-mă! Spune-i mamei tale să ne lase în pace!
A dat din umeri:
— E greu… E mama…

Am simțit că mă sufoc. Într-o noapte am făcut bagajele și am plecat cu Vlad la mama mea. A fost cel mai greu pas din viața mea. Dar aveam nevoie să respir.

Au trecut două săptămâni până când Radu a venit după noi.
— Mi-e dor de voi… Am vorbit cu mama. O să încerce să nu se mai bage.
Nu l-am crezut pe deplin, dar m-am întors acasă pentru Vlad.

Viorica nu a mai venit atât de des, dar răceala dintre noi a rămas ca o umbră groasă peste casă. Radu a început să mă ajute mai mult cu Vlad și chiar m-a susținut când am vrut să fac un masterat.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mai am momente când mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus familia lui Radu. Dar știu sigur că dacă nu-mi apăram limitele atunci, m-aș fi pierdut pe mine însămi.

Uneori mă uit la Vlad cum doarme liniștit și mă gândesc: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte dintre noi au curajul să spună „nu” atunci când toți se așteaptă să taci? Voi ce ați fi făcut în locul meu?