Între două focuri: Povestea unei nurori românce și lupta pentru locul ei în familie

— Nu vei fi niciodată ca ea! Ai auzit? Niciodată!
Vocea Elenei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Mara, fetița mea de patru ani, se agăța de piciorul meu și plângea încet. Radu, soțul meu, stătea la masă cu privirea în farfurie, de parcă ar fi vrut să dispară.
— Elena, te rog… am încercat să spun, dar cuvintele mi-au murit pe buze.
— Nu te mai victimiza! Camelia știa să facă sarmale ca lumea, nu ca tine! Și casa era lună când veneam în vizită!
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. M-am uitat la Radu, sperând să spună ceva. Să mă apere. Dar el a rămas mut, cu umerii strânși și ochii închiși.
În acea clipă am știut că sunt singură. Singură între două focuri: soacra care nu mă accepta și soțul care nu avea curajul să mă susțină.

Nu a fost mereu așa. Când l-am cunoscut pe Radu, eram studentă la Litere, visătoare și plină de speranță. El era calm, blând, cu un zâmbet cald care mă făcea să cred că orice e posibil. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră la marginea Bucureștiului și am crezut că dragostea noastră va fi scutul împotriva lumii.

Dar după ce s-a născut Mara și ne-am mutat la casa părinților lui Radu „până ne punem pe picioare”, totul s-a schimbat. Elena era peste tot: în bucătărie, în camera noastră, în viața noastră. Fiecare gest al meu era analizat, fiecare decizie criticată.

— Nu-i dai copilului destul de mâncare! — Nu știi să calci cămășile! — De ce nu faci economie la curent? Camelia știa!

Camelia… Fosta noră perfectă. Frumoasă, ordonată, gospodină desăvârșită. Plecase cu alt bărbat după cinci ani de căsnicie cu fratele lui Radu, dar pentru Elena rămânea idealul.

Într-o seară, după ce Mara adormise cu lacrimi pe obraji pentru că bunica o certase că a vărsat laptele, am ieșit pe balconul rece și am plâns în pumni. Radu m-a găsit acolo.

— De ce nu-i spui nimic? am întrebat printre sughițuri.
— E mama… Nu vreau scandal. O să treacă.
— Dar eu? Eu când trec?

A tăcut din nou. M-am simțit invizibilă.

Zilele au început să semene una cu alta: dimineața cafeaua amară cu Elena bombănind despre facturi și vecini; la prânz certuri despre ce gătesc; seara reproșuri că nu-mi cresc copilul „cum trebuie”. Mara devenea tot mai retrasă, iar eu tot mai obosită.

Într-o duminică, când am anunțat că vreau să mă întorc la serviciu — profesoară suplinitoare la școala din cartier — Elena a izbucnit:
— Și cine are grijă de fată? Să o lași pe mâna cui? Camelia stătea acasă!
— Eu nu sunt Camelia! am strigat pentru prima dată.
S-a lăsat o liniște grea. Radu s-a ridicat și a ieșit din cameră. Elena m-a privit ca pe un dușman.

În acea noapte am visat că fug cu Mara de mână printr-un câmp plin de noroi. Elena ne urmărea cu o tigaie uriașă, iar Radu dispăruse cu totul din vis.

A doua zi am început să caut chirii. Am găsit un apartament micuț, dar luminos, aproape de școală. Am strâns bani din meditații și am vorbit cu mama mea la Buzău să mă ajute cu un împrumut.

Când i-am spus lui Radu că vreau să plecăm, a tăcut mult timp.
— Nu pot să-mi las mama singură… E bolnavă cu inima…
— Dar pe mine poți să mă lași singură?
N-a răspuns.

În ziua mutării, Elena a venit în cameră când făceam bagajele.
— O să-ți pară rău! N-o să te descurci fără noi!
Am ridicat privirea spre ea:
— Poate că da. Dar măcar o să încerc pentru mine și pentru Mara.

Primele luni au fost grele. Plângeam noaptea după ce Mara adormea. Mâncam covrigi uscați și beam ceaiuri ieftine ca să fac economie. Dar dimineața mă trezeam cu speranță: nu mai eram criticată pentru fiecare pas. Mara a început să zâmbească din nou.

Radu venea uneori sâmbăta să o vadă pe fată. Era tăcut și obosit. Îl întrebam dacă îi e dor de noi sau doar de liniște. Nu știa nici el răspunsul.

Elena nu mi-a vorbit luni întregi. Apoi, într-o zi, m-a sunat:
— Mara are nevoie de bunica ei… Poate veniți duminică la masă?
Am acceptat pentru Mara, dar am pus limite clare: nu mai acceptam reproșuri sau comparații.

Nu știu dacă voi fi vreodată „destul de bună” pentru Elena sau dacă Radu va avea curajul să fie lângă mine cu adevărat. Dar știu că merit respect și liniște. Și că Mara are nevoie de o mamă care se iubește pe sine.

Oare câte femei trăiesc între două focuri și tac? Cât valorează dragostea fără respect? Voi ce ați face în locul meu?