Între Două Focuri: Povestea Unei Soții Între Dragoste și Dependență de Mamă

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea la masa din bucătărie, cu telefonul lipit de ureche.

— Stai puțin, mama mă întreabă dacă am luat pastilele pentru tensiune, mi-a răspuns fără să mă privească, făcând un gest vag cu mâna, ca și cum eu aș fi fost doar o muscă enervantă care îi bruia conversația.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia oară în acea zi când mama lui Vlad suna. De fapt, suna de cel puțin cinci ori pe zi, uneori chiar și noaptea târziu, doar ca să se asigure că fiul ei „nu moare de foame” sau că „nu-l chinuie nevasta”.

Mă numesc Irina și am 34 de ani. Când l-am cunoscut pe Vlad, era un bărbat blând, atent, cu un zâmbet cald care mă făcea să uit de toate grijile. Ne-am căsătorit după doi ani de relație și am crezut că viața noastră va fi liniștită. Dar nu știam atunci că în pachetul cu verigheta venea și mama lui Vlad, doamna Stancu — o femeie micuță, cu ochi ageri și voce tăioasă, care știa mereu ce e mai bine pentru fiul ei.

La început am încercat să fiu diplomată. O sunam eu prima, îi trimiteam poze cu noi din vacanțe, îi ceream rețete. Dar curând am realizat că orice aș fi făcut nu era niciodată suficient. Dacă găteam ciorbă de perișoare, ea îi trimitea lui Vlad borcane cu ciorba ei „adevărată”. Dacă îi cumpăram o cămașă nouă, ea îi aducea una „ca pe vremuri”.

— Vlad, nu vezi că mama ta nu mă suportă? i-am spus într-o seară, după ce doamna Stancu plecase trântind ușa.

— Nu exagera, Irina. E doar protectoare. Așa sunt mamele la noi în familie.

— Dar eu? Eu unde sunt în familia asta?

Vlad ridica din umeri și se întorcea la televizor. Mă simțeam invizibilă. În fiecare zi mă trezeam cu un nod în gât, întrebându-mă dacă nu cumva eu sunt problema.

Într-o duminică dimineață, când am vrut să mergem la munte doar noi doi, Vlad a spus:

— Trebuie să trecem întâi pe la mama. A făcut sarmale și vrea să le gustăm calde.

Am cedat. Am mers la ea acasă și am stat trei ore ascultând cum povestește despre copilăria lui Vlad și cum „nimeni nu-l va iubi vreodată ca ea”. M-am simțit ca o intrusă în propria viață.

Seara aceea a fost momentul în care am început să mă îndoiesc de mine însămi. Am sunat-o pe mama mea și i-am spus printre lacrimi:

— Nu știu cât mai pot rezista. Parcă nu mai sunt eu.

— Irina, tu ești puternică. Dar trebuie să-ți găsești vocea. Nu lăsa pe nimeni să te șteargă din povestea ta.

Cuvintele mamei au rămas cu mine zile întregi. Am început să citesc despre sindromul „băiatului mamei” și despre cum femeile ajung să fie prizoniere între doi oameni care nu vor să le lase să existe cu adevărat.

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă cu o pungă plină de mâncare de la mama lui — deși eu gătisem ore întregi — am izbucnit:

— Vlad, tu realizezi că nu suntem o familie? Suntem doar tu și mama ta! Eu sunt aici doar ca să spăl vasele!

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit.

— Irina, nu e adevărat! Mama doar vrea să ne ajute!

— Nu! Mama ta vrea să fii al ei pentru totdeauna! Iar tu o lași! Eu nu mai pot trăi așa!

A urmat o ceartă lungă, cu lacrimi și reproșuri. Vlad a plecat la mama lui peste noapte. M-am simțit trădată și singură. Zilele următoare au fost un chin: tăcere între noi, priviri reci, mesaje scurte.

Într-o dimineață am găsit curajul să-i spun tot ce simt:

— Vlad, eu te iubesc. Dar nu pot concura cu mama ta. Ori suntem o familie noi doi, ori rămâi copilul ei pentru totdeauna.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu dacă pot…

Atunci am știut că trebuie să aleg pentru mine. Am început să merg la terapie. Am vorbit cu prietenele mele — unele treceau prin același coșmar tăcut. Am aflat că nu sunt singură.

După luni de încercări și discuții dureroase, Vlad a acceptat să mergem împreună la consiliere de cuplu. Nu a fost ușor. Mama lui a făcut crize de nervi, a plâns la telefon ore întregi, l-a șantajat emoțional.

Dar încet-încet am început să ne regăsim ca parteneri. Vlad a învățat să spună „nu” mamei lui și „da” vieții noastre împreună. Nu e perfect nici acum — uneori recad în vechile tipare — dar am învățat că merit să fiu văzută și iubită pentru ceea ce sunt.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc povestea mea fără glas? Câte dintre noi uităm cine suntem ca să facem pe plac altora? Poate că nu există rețete magice pentru liniște sufletească, dar știu sigur că nimeni nu ar trebui să fie invizibil în propria viață.

Oare câte dintre voi v-ați simțit vreodată prinse între două focuri? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?