Între două focuri: Prima cină cu viitoarea mea soacră

— Nu știu cum să spun asta mai delicat, dar la noi în familie nu se gătește cu atâta usturoi, doamnă Ionescu, a spus doamna Petrescu, cu un zâmbet subțire, aproape tăios.

Mâna mamei mele a tresărit pe fața de masă apretată, iar eu am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Vlad, logodnicul meu, stătea lângă mine, cu privirea în farfurie, de parcă ar fi vrut să dispară. Era prima cină în casa părinților lui și totul părea să se destrame înainte să înceapă.

Îmi amintesc cum am visat la această întâlnire. M-am gândit că va fi începutul unei povești frumoase, că mamele noastre vor râde împreună la cafea, că tații vor discuta despre politică și fotbal, iar noi vom fi liantul care unește două familii. Dar realitatea a fost crudă și rece ca o iarnă timpurie.

— Poate la dumneavoastră în cartier așa se gătește, dar aici suntem mai… rafinați, a continuat doamna Petrescu, privindu-ne de sus.

Mama a zâmbit forțat și a încercat să schimbe subiectul:
— Fiecare zonă are tradițiile ei. La noi, la Ploiești, usturoiul e sufletul bucatelor.

Tatăl lui Vlad a tușit scurt și s-a uitat la ceas. Tata încerca să pară relaxat, dar îi vedeam pumnii strânși sub masă. Eu nu știam dacă să intervin sau să mă prefac că nu aud. Vlad nu spunea nimic. M-am uitat la el cu disperare, dar el doar mi-a strâns mâna sub masă, fără să ridice privirea.

— Să știți că Vlad nu prea suportă mâncărurile grele. Eu l-am crescut cu grijă, nu ca la țară… a mai adăugat soacra mea, cu o voce care tăia ca lama.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Mama și tata au venit special de la Ploiești pentru această cină. Mama a gătit toată ziua, a ales cea mai frumoasă rochie și și-a pus parfumul preferat. Tata și-a lustruit pantofii și a repetat glume ca să destindă atmosfera. Iar acum stăteau acolo, umiliți în casa unor străini care ar fi trebuit să devină familia mea.

— Vlad, poate vrei să spui ceva? am șoptit printre dinți.

El a ridicat din umeri.
— Hai să nu facem din asta o tragedie… E doar o cină.

O cină? Pentru mine era mult mai mult. Era testul suprem al relației noastre. Dacă nu puteam trece împreună peste asta, ce șanse aveam când viața ne va pune la încercare cu adevărat?

Seara a continuat într-o tăcere apăsătoare. Doamna Petrescu a criticat subtil fiecare detaliu: fața de masă prea simplă, florile prea colorate, chiar și accentul mamei mele. Tata lui Vlad a povestit despre vacanțele lor în Grecia și Franța, evitând orice subiect legat de familia mea. Tata încerca să glumească, dar nimeni nu râdea cu adevărat.

Când am ajuns acasă, mama plângea în tăcere în bucătărie. Tata își aprinsese o țigară pe balcon, deși renunțase de ani buni la fumat.

— Nu trebuia să venim… Ne-am făcut de râs, mi-a spus mama printre suspine.

— Nu voi sunteți de vină! am izbucnit. Ei sunt reci și aroganți!

— Sunt părinții lui Vlad… Dacă nu ne acceptă pe noi, cum o să te accepte pe tine?

Am simțit un nod în gât. Avea dreptate. Și totuși, nu voiam să renunț la Vlad. Îl iubeam de patru ani, trecuserăm prin atâtea împreună: examenele de la facultate, primul nostru apartament închiriat, vacanța aceea ratată la mare când am rămas fără bani și am dormit pe plajă. Dar niciodată nu ne-am confruntat cu ceva atât de dureros ca respingerea familiilor noastre.

A doua zi dimineață l-am sunat pe Vlad.
— Trebuie să vorbim.

Ne-am întâlnit în parc, pe banca unde ne-am sărutat prima dată.
— De ce n-ai spus nimic aseară? l-am întrebat direct.

A oftat adânc.
— Nu vreau scandal între ai mei și ai tăi. Mama e… complicată. Mereu vrea să aibă ultimul cuvânt.

— Și eu? Eu unde sunt în povestea asta? Dacă nu mă aperi acum, când va fi mai greu?

Vlad s-a uitat la mine lung.
— Te iubesc. Dar nu pot schimba familia mea peste noapte.

— Nici eu nu pot să-mi las părinții să fie umiliți!

Am stat mult timp în tăcere. O vrabie ciugulea firimituri lângă picioarele noastre. M-am gândit la mama și la tata: oameni simpli, dar buni. M-am gândit la doamna Petrescu: elegantă, dar rece ca marmura din holul casei lor.

— Ce facem? am întrebat încet.

Vlad mi-a luat mâna.
— Putem încerca să-i facem să se cunoască mai bine… Să le dăm timp.

Dar eu știam că unele răni nu se vindecă ușor. Și că uneori dragostea nu e suficientă când două lumi se ciocnesc atât de brutal.

Seara aceea mi-a schimbat viața. Am început să mă întreb dacă merită să lupt pentru o relație care mă pune mereu între două focuri. Dacă pot construi un viitor pe ruinele unor familii care se disprețuiesc reciproc.

Poate că mulți dintre voi au trecut prin ceva asemănător. Poate că unii au găsit soluții sau au renunțat. Eu încă mă întreb: cât putem sacrifica din noi pentru dragoste? Și unde tragem linia între loialitatea față de părinți și cea față de omul iubit?