Între două focuri: Soția mea mă împinge spre nebunie, iar soacra mea e singura mea salvare

— Radu, tu chiar nu vezi cât de mult mă neglijezi? Ți-am spus de atâtea ori că nu mai pot așa!
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și vasele nespălate. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de oboseală, și nu mai știam ce să spun. Era a treia oară săptămâna asta când ajungeam aici: eu pe scaun, ea în picioare, gesticulând nervos.

— Ioana, am venit târziu de la muncă… Știi că am avut ședință cu șeful. Nu pot să fiu peste tot, am încercat să-ți explic…
— Nu mă interesează! Toți bărbații găsesc timp pentru familie, numai tu nu!

Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima ceartă pe tema asta. De când s-a născut Vlad, băiețelul nostru de patru ani, Ioana s-a schimbat. Nu mai era fata veselă cu care mergeam la munte sau la concerte. Era mereu obosită, iritată, parcă tot timpul aștepta să greșesc cu ceva. Iar eu… eu mă simțeam din ce în ce mai mic.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, m-am dus la Maria, soacra mea. Locuiește la două blocuri distanță și mereu m-a privit cu o blândețe pe care n-am găsit-o nici la mama mea.

— Mamă Maria, nu mai știu ce să fac cu Ioana. Parcă nu mai suntem noi. Orice fac e greșit… Parcă nu mai am aer în casa asta.

Maria m-a privit lung, apoi a oftat adânc.

— Radu, dragul meu, Ioana trece printr-o perioadă grea. Știu că nu-ți e ușor nici ție. Dar trebuie să vorbești cu ea altfel. Să o asculți cu adevărat. Să-i arăți că ești acolo, chiar dacă nu ai soluții la toate.

Am dat din cap, dar în sufletul meu simțeam că nu mai pot. În fiecare zi mă întorceam acasă cu inima strânsă. Vlad mă aștepta la ușă cu jucăriile lui, iar Ioana mă privea ca pe un străin.

Într-o duminică dimineață, când am încercat să-i fac o surpriză și am dus-o la cafeneaua unde ne-am cunoscut, totul s-a transformat într-un nou reproș.

— Ce rost are să venim aici? Crezi că o cafea rezolvă tot? Tu nu vezi că eu am nevoie de ajutor acasă? Că nu mai pot singură?

Am simțit cum îmi tremură mâinile pe ceașcă. Oamenii din jur se uitau la noi. M-am ridicat și am ieșit fără să spun nimic. Am mers pe jos până la Maria. Ea m-a primit fără întrebări.

— Radu, uneori femeile au nevoie doar să fie văzute. Ioana s-a pierdut pe ea însăși de când a devenit mamă. Poate ar trebui să-i spui că o iubești mai des. Să-i mulțumești pentru ce face.

Am încercat. În seara aceea i-am spus Ioanei că o iubesc și că apreciez tot ce face pentru Vlad și pentru mine. A izbucnit în plâns.

— Nu mai știu cine sunt, Radu! M-am transformat într-o femeie nervoasă și obosită. Nu mai am prieteni, nu mai ies nicăieri… Tu ai viața ta la birou, eu am doar copilul și casa asta.

Am stat lângă ea și am ținut-o în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou aproape.

Dar liniștea n-a durat mult. A doua zi a început din nou: „Nu ai dus gunoiul”, „Nu ai spălat vasele”, „Nu te-ai jucat destul cu Vlad”. Fiecare reproș era ca o piatră pe pieptul meu.

Am început să evit să vin acasă devreme. Mă opream la Maria sub pretextul că trebuie să iau ceva pentru Vlad sau să o ajut cu cumpărăturile.

Într-o seară, Maria m-a privit în ochi și mi-a spus:

— Radu, dacă vrei să-ți salvezi familia, trebuie să vorbești deschis cu Ioana despre ce simți tu. Nu doar despre ce simte ea.

A doua zi am făcut-o. Am așteptat ca Vlad să adoarmă și i-am spus Ioanei tot: cât de greu îmi e să mă simt mereu vinovat, cât de mult mă doare că nu mai suntem noi doi împotriva lumii.

A plâns din nou. Dar de data asta m-a ascultat.

— Și eu mă simt singură, Radu… Poate ar trebui să mergem la un consilier de cuplu. Sau măcar să ieșim doar noi doi din când în când…

Am început încet-încet să reconstruim ceva din ce pierdusem. Maria ne-a ajutat mult — a stat cu Vlad ca noi să ieșim la film sau doar la o plimbare prin parc.

Nu e ușor nici acum. Sunt zile când certurile revin, când oboseala ne doboară pe amândoi. Dar am învățat că uneori salvarea vine de unde te aștepți mai puțin — chiar de la soacra ta.

Mă întreb uneori: câți dintre noi avem curajul să cerem ajutor atunci când familia noastră se destramă? Și câți dintre noi avem norocul să găsim sprijin acolo unde credeam că va fi doar judecată?