Între două inimi: Povestea unei mame sfâșiate

— Nu mai pot, Mara! Nu mai pot să te ascult cum îmi vorbești așa! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuriile rămase pe masă vibrau ușor sub palma mea. Mara, fiica mea de 17 ani, s-a ridicat brusc de la masă, ochii ei verzi scânteind de furie și neînțelegere. Vlad, fratele ei mai mic cu trei ani, a rămas nemișcat, cu privirea pierdută între noi două, ca un arbitru nevoit să asiste la un meci pe care nu l-a cerut niciodată.

Așa începe fiecare seară în casa noastră de la marginea Piteștiului. O casă veche, cu pereți subțiri și amintiri groase ca praful din pod. Soțul meu, Sorin, pleacă devreme și se întoarce târziu, mereu obosit, mereu absent. Eu rămân cu copiii și cu toate întrebările pe care nu le-am pus niciodată cu adevărat.

Mara a fost mereu o furtună. De mică, nu accepta reguli, nu suporta să fie contrazisă. Îmi amintesc cum la grădiniță a mușcat o educatoare pentru că nu voia să doarmă la prânz. Am râs atunci, mândră de spiritul ei liber. Dar anii au trecut și libertatea ei s-a transformat în răzvrătire. Notele au scăzut, prietenii s-au schimbat, iar eu am început să mă tem de fiecare discuție cu ea.

În schimb, Vlad e liniștea întruchipată. Citește mult, mă ajută la treburile casei și îmi povestește tot ce i se întâmplă. Când îl privesc, simt că nu am greșit chiar totul ca mamă. Dar tocmai această diferență dintre ei mă sfâșie. Mă simt vinovată că îl iubesc altfel pe Vlad. Nu mai mult, dar altfel. Cu Mara e mereu un război rece.

În acea seară, după ce Mara a trântit ușa camerei ei, Vlad a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Nu te supăra pe ea, mami. Poate are și ea problemele ei…

Mi-au dat lacrimile. Cum să nu mă supăr? Cum să nu mă doară când fiecare încercare de apropiere se termină cu reproșuri? Mara mă acuză că îl prefer pe Vlad. Că nu o înțeleg. Că nu am încredere în ea. Poate are dreptate. Poate nici eu nu mă mai recunosc.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Mara în bucătărie, cu ochii umflați de plâns.

— Vreau să plec la tataie la țară pentru o vreme, mi-a spus fără să mă privească.

Am simțit cum mi se strânge inima. Tataie e tatăl meu, bătrân și bolnav, dar Mara mereu s-a simțit mai liberă acolo. Am vrut să spun „nu”, dar m-am oprit. Poate avea nevoie de spațiu. Poate aveam și eu nevoie.

— Bine… dar să mă suni în fiecare zi, te rog.

A dat din cap și a ieșit fără să spună altceva. Vlad a venit lângă mine și m-a întrebat:

— O să fie bine?

Nu știam ce să-i răspund. Am început să mă gândesc la toate momentele în care am ales calea ușoară cu Vlad și calea grea cu Mara. La toate serile când am adormit plângând după ce ne-am certat. La toate zilele când am simțit că nu sunt destul de bună ca mamă.

Sorin a venit acasă târziu în noaptea aceea. I-am povestit totul printre suspine.

— Poate ar trebui să vorbim cu cineva… un psiholog sau ceva… mi-a spus el încet.

M-am uitat la el ca la un străin. În familia noastră nu se merge la psiholog. Se tace sau se urlă. Dar poate tocmai asta e problema.

Zilele au trecut greu fără Mara în casă. Vlad era mai tăcut ca de obicei. Îi lipsea sora lui, chiar dacă nu recunoștea. Eu mă simțeam vinovată pentru liniștea care se așternuse peste noi.

Într-o duminică dimineață am primit un mesaj de la Mara: „Mi-e dor de tine.” Atât. Am izbucnit în plâns și am sunat-o imediat.

— Și mie mi-e dor de tine, iubita mea… Poate ar trebui să încercăm să ne ascultăm mai mult una pe alta…

A tăcut câteva secunde.

— Poate… Dar promite-mi că nu-l vei mai pune pe Vlad între noi.

Am promis fără să știu dacă pot să mă țin de cuvânt.

Când s-a întors acasă după două săptămâni, Mara era schimbată. Mai calmă, mai dispusă să vorbească despre ce simte. Am început să mergem împreună la consiliere familială la centrul din oraș. Nu a fost ușor — nici pentru mine, nici pentru ea — dar am învățat că dragostea nu e mereu blândă sau egal împărțită.

Vlad ne privea uneori cu teamă, alteori cu speranță. Încercam să-i arăt că îl iubesc la fel de mult ca pe Mara, chiar dacă altfel.

Astăzi încă avem zile bune și zile proaste. Încerc să nu mai fug de întrebările grele și să nu mai las vinovăția să-mi conducă viața.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim cu frica de a nu greși față de copiii noștri? Oare putem iubi doi copii diferit fără să-i rănim? Voi cum ați face față unei astfel de iubiri împărțite?