Între două iubiri: când familia devine o alegere imposibilă

— Irina, nu mai pot! Ori accepți condiția mea, ori nu mai vreau să aud de Ana în casa asta! Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde pe marginea mesei, încercând să-mi adun gândurile. Ana era sora mea mai mică, mereu visătoare, mereu cu capul în nori, dar de data asta necazul era real: divorț, un copil mic și niciun ban pus deoparte. Venise la noi cu ochii roșii de plâns și cu o singură rugăminte: „Ajută-mă, Irina, nu am unde să mă duc.”

Radu a ascultat-o tăcut, cu sprâncenele încruntate. După ce Ana a plecat la culcare în camera de oaspeți, m-a tras deoparte. „O ajutăm, dar cu o condiție: să nu-i mai dai bani fără să știu eu. Și dacă rămâne aici, să-și caute de muncă în două săptămâni. Altfel, pleacă.”

Mi s-a strâns inima. Ana era fragilă ca un pui de vrabie după furtună. Cum să-i spun că are termen limită? Cum să-i spun că nu mai pot fi mereu scutul ei? Dar Radu era hotărât. „Irina, nu vreau să-ți pierzi toți banii pe problemele ei. Avem și noi ratele noastre, copilul nostru. Nu vreau să ajungem la ceartă din cauza ei.”

În noaptea aceea n-am dormit. M-am plimbat pe holuri, ascultând respirația grea a Anei din camera alăturată și sforăitul liniștit al lui Radu. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit mereu protejând-o pe Ana de orice necaz. Mama ne-a crescut singure după ce tata a murit devreme, iar eu am fost mereu „cea responsabilă”. Dar acum eram prinsă între două iubiri: cea pentru sora mea și cea pentru familia pe care mi-am construit-o cu greu.

A doua zi dimineață, Ana stătea la masă cu o cană de ceai în mâini. Ochii îi erau umflați, dar încerca să zâmbească.
— Irina, știu că vă e greu cu mine aici. Dacă vrei să plec…
— Nu, Ana! Nu asta vreau… Doar că… Radu are niște condiții…

Mi-a fost rușine să-i spun totul. Am înghițit în sec și i-am explicat că trebuie să-și caute de muncă repede și că nu pot să-i mai dau bani fără să știe Radu. Ana a tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:
— Deci trebuie să mă justific pentru fiecare leu? Să mă simt ca o povară?
— Nu e așa! Doar că… și noi avem problemele noastre…
— Știi ceva? Nu trebuia să vin aici!

A trântit cana pe masă și a ieșit pe ușă. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am simțit vinovată față de amândoi: față de Radu că nu-i pot impune limitele dorite, față de Ana că nu pot fi scutul ei perfect.

Zilele au trecut greu. Ana a început să caute joburi, dar fără succes. Fetița ei plângea des după tatăl plecat, iar eu mă simțeam prinsă într-o menghină. Radu devenea tot mai iritat când o vedea pe Ana stând la televizor sau când găsea jucării împrăștiate prin casă.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu a izbucnit:
— Irina, nu mai suport! Ori pleacă Ana, ori plec eu! Nu vreau să-mi văd familia distrusă pentru problemele altora!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Îmi venea să fug departe, să nu mai aud niciun reproș, niciun suspin.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana făcând bagajele.
— Plec la mamaia la țară. N-are nimic, mă descurc eu…
— Ana, nu trebuie…
— Ba da! Nu vreau să vă stric viața.

Am încercat s-o opresc, dar era hotărâtă. Am dus-o la gară cu inima frântă. Pe drum mi-a spus:
— Irina, știu că ai vrut să mă ajuți. Dar uneori ajutorul doare mai tare decât lipsa lui.

Câteva luni n-am mai vorbit aproape deloc. Radu părea ușurat, dar eu mă simțeam goală pe dinăuntru. Mă întrebam dacă am făcut bine sau dacă am pierdut ceva ce nu voi mai putea repara niciodată.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: unde ar trebui trasată limita între familie și propria fericire? Cât poți sacrifica pentru cei dragi fără să te pierzi pe tine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?