Între două iubiri: când soțul nu vrea să-mi mai vadă mama

— Nu mai vin, Ana. Nu azi, nu mâine, nu știu când. M-am săturat!
Cuvintele lui Radu au căzut ca un ciocan peste liniștea serii. Tocmai terminasem de pus masa, iar mirosul de ciorbă de perișoare plutea încă în bucătărie. Am rămas cu lingura în mână, uitându-mă la el ca la un străin.
— Cum adică? E ziua mamei, Radu! Știi cât ține la tine…
— Ana, nu mai pot. De fiecare dată când mergem acolo, mă simt ca un intrus. Mama ta mă privește de parcă n-aș fi niciodată suficient pentru tine. Mereu găsește ceva de comentat: ba că nu țin furculița cum trebuie, ba că nu am job destul de bun…
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama era critică, da, dar îl iubea pe Radu în felul ei. Sau cel puțin așa credeam.
— Exagerezi… E doar felul ei de a fi. Știi bine că nu vrea să rănească pe nimeni.
— Poate pe tine nu, dar pe mine da. Și azi chiar nu mai pot.
Am lăsat lingura jos și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocul nostru din Drumul Taberei era liniștit la ora aceea, dar în capul meu era furtună. Cum să-i spun mamei că Radu nu vine? Ce o să creadă? O să creadă că nu-l mai iubesc, că nu-mi pasă de ea? Sau, mai rău, o să creadă că el mă controlează?
Telefonul a vibrat pe masă. Era mama:
— Ana, ajungeți la șapte? Să nu întârziem, că vine și mătușa Lenuța!
Am simțit un nod în gât.
— Da, mamă… ajung eu sigur.
Am închis repede, ca să nu audă tremurul din vocea mea.
În seara aceea am mers singură la mama. Am zâmbit forțat la glumele mătușii Lenuța și am evitat privirea mamei când a întrebat:
— Dar Radu unde e?
— A avut treabă la serviciu… am mințit eu.
Mama a oftat și a dat din cap:
— Mereu cu serviciul lui… Să nu-l lași să te neglijeze, Ana!
M-am simțit prinsă ca într-o menghină. Între două iubiri care se respingeau una pe alta. Acasă, Radu mă aștepta cu televizorul pornit și fața încruntată.
— Cum a fost?
— Ca de obicei… Mama te-a întrebat de ce n-ai venit.
— Și ce i-ai spus?
— Că ai avut treabă la serviciu.
A tăcut o vreme, apoi a spus încet:
— Ana, eu te iubesc, dar nu pot trăi mereu cu impresia că trebuie să-i demonstrez ceva mamei tale. Parcă niciodată nu sunt destul de bun pentru ea.
— Dar pentru mine ești! am izbucnit eu. Pentru mine ești tot ce mi-am dorit!
— Atunci de ce simt că trebuie să alegi mereu între noi două?
M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Nu voiam să aleg. Voiam să le am pe amândouă lângă mine, fără să mă simt vinovată sau ruptă în două. Dar realitatea era alta: fiecare întâlnire cu mama era o sursă de stres pentru Radu și o sursă de anxietate pentru mine.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama despre asta.

— Mamă, tu chiar crezi că Radu nu e potrivit pentru mine?
Ea s-a uitat lung la mine.
— Ana, eu vreau doar ce-i mai bun pentru tine. Nu zic că nu e băiat bun… dar parcă nu se străduiește destul.

Am simțit cum mă sufoc între dorința ei de perfecțiune și nevoia mea de liniște.

Radu a început să vină tot mai rar acasă devreme. Îl vedeam obosit, retras, iar serile noastre s-au transformat în tăceri apăsătoare.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii, l-am găsit pe Radu făcând bagajele.

— Ce faci?

— Plec la ai mei câteva zile. Poate ne prinde bine o pauză.

M-am prăbușit pe marginea patului.

— Radu… te rog…

El s-a apropiat și mi-a luat mâinile în ale lui.

— Ana, eu nu vreau să te pun să alegi între mine și mama ta. Dar nici nu pot trăi mereu cu sentimentul că sunt tolerat doar din obligație.

A plecat fără să se uite înapoi.

Au urmat zile grele. Mama mă suna zilnic și mă întreba dacă „s-a cumințit băiatul”. Eu îi răspundeam evaziv și încercam să-mi ascund lacrimile.

Într-o seară am decis să le spun adevărul amândurora.

Am invitat-o pe mama la noi acasă și l-am rugat pe Radu să vină și el.

Cina a fost tensionată; furculițele loveau farfuriile prea tare, iar conversația era forțată.

La desert am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu vreau să vă pierd pe niciunul dintre voi! Dar nici nu pot trăi mereu între două focuri!

Mama s-a uitat la mine șocată; Radu a lăsat capul în jos.

— Mamă, te rog… încearcă să-l vezi pe Radu prin ochii mei! Nu e perfect, dar e omul pe care îl iubesc!

Mama a tăcut mult timp înainte să spună:

— Poate că am fost prea dură… Mi-e greu să-l văd ca pe un fiu, dar dacă tu îl iubești…

Radu a ridicat privirea spre ea:

— Vreau doar să fiu acceptat. Nu vreau altceva.

A fost un început timid de împăcare, dar drumul era lung.

Acum, când privesc în urmă la acele zile pline de lacrimi și tăceri apăsătoare, mă întreb: oare câți dintre noi trăim prinși între două iubiri care se resping reciproc? Cât putem sacrifica din noi fără să ne pierdem cu totul? Poate dragostea adevărată învinge prejudecățile și orgoliile?