Între două iubiri: Mama mea, soțul meu și casa care nu ne mai încape pe toți

— Ana, nu mai putem continua așa! Nu e casa ta doar, e și a mea! — vocea lui Vlad răsună tăios, de parcă fiecare cuvânt ar fi o ușă trântită în fața mea. Mă uit la el, cu ochii umezi, încercând să găsesc în privirea lui bărbatul blând de care m-am îndrăgostit acum zece ani. Dar nu mai văd decât oboseală și frustrare.

— Vlad, e mama mea… Nu pot s-o las singură, nu vezi cum se simte? Are nevoie de mine, de noi! — vocea mi se frânge, iar lacrimile îmi curg pe obraji fără să le mai pot opri.

— Ana, nu vreau să trăiesc cu ea în casă. Nu mai am liniște, nu mai am intimitate, nu mai suntem noi! Găsește-i un loc, plătim chirie, orice, dar nu aici! — insistă el, cu o hotărâre care mă sperie.

Așa începe fiecare seară de când mama s-a îmbolnăvit. O boală cruntă, care i-a luat puterile și zâmbetul, dar nu și dorința de a trăi. Tata a murit acum trei ani, iar eu am rămas singurul ei sprijin. Am crezut că Vlad va înțelege, că va fi alături de mine, dar nu a fost așa. În fiecare zi, între mine și el se sapă o prăpastie tot mai adâncă.

Mama stă în camera mică de la capătul holului. Nu se plânge niciodată, dar îi văd ochii roșii dimineața, când cred că nu o observ. Îmi spune mereu:

— Mamă, nu vreau să vă fiu povară. Dacă Vlad nu mă vrea aici, găsește-mi o garsonieră. Mă descurc eu…

Dar știu că nu se descurcă. Abia se poate ridica din pat, iar tratamentele sunt scumpe. Salariul meu de educatoare abia ne ajunge pentru facturi și mâncare. Vlad lucrează la o firmă de construcții, dar de când cu pandemia, banii vin greu. Și totuși, nu despre bani e vorba. E despre spațiu, despre suflet, despre cât poți să duci înainte să cedezi.

Seara, când Vlad adoarme, mă strecor la mama și îi aduc ceai. O găsesc privind pe fereastră, spre blocurile gri din cartierul nostru din București.

— Ana, nu-l învinovăți pe Vlad. E greu să trăiești cu un bolnav în casă. Și eu am trecut prin asta cu bunica ta…

— Dar tu nu m-ai dat niciodată afară, mamă! — îi spun, cu voce joasă.

Ea zâmbește trist:

— Am fost tânără, aveam putere. Acum tu ai viața ta, nu vreau să ți-o stric.

Mă simt prinsă ca într-o menghină. La serviciu, copiii mă întreabă de ce sunt tristă. Colegele mă privesc cu milă. Toată lumea are o părere:

— Ana, trebuie să-ți vezi de căsnicia ta! — îmi spune Adina, cea mai bună prietenă.

— Ana, nu-ți abandona mama! — mă ceartă mătușa Ileana.

Dar nimeni nu trăiește în pielea mea. Nimeni nu aude tăcerile apăsătoare de la cină, nici suspinele mamei noaptea, nici oftatul lui Vlad când intră în casă și vede medicamentele pe masă.

Într-o zi, Vlad vine acasă mai devreme. Îl găsesc în bucătărie, cu privirea pierdută.

— Ana, am găsit o garsonieră aproape. Proprietara e o bătrână drăguță, o să aibă grijă de mama ta. Plătim noi chiria.

Îl privesc neputincioasă. Simt că mă sufoc. Dacă accept, mama va fi singură, bolnavă, într-o casă străină. Dacă refuz, Vlad va pleca. Îmi spune clar:

— Nu mai pot, Ana. Ori ea, ori eu.

Noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb între camera mamei și dormitorul nostru ca o umbră. Îmi amintesc de copilărie, când mama mă ținea de mână la doctor, când îmi făcea supă de pui când eram bolnavă. Cum să o las acum?

Dimineața îi spun mamei ce s-a hotărât.

— E mai bine așa, Ana. Vlad are dreptate. Nu vreau să vă stric familia.

O ajut să-și strângă lucrurile. Fiecare obiect e o amintire: o fotografie cu tata, o eșarfă veche, un borcan cu dulceață de vișine. Plângem amândouă, dar nu mai avem lacrimi.

O mutăm în garsonieră într-o sâmbătă ploioasă. Vlad e tăcut, mama zâmbește forțat. Când plecăm, mă strânge tare în brațe:

— Să nu mă uiți, Ana. Să vii la mine, da?

Promit că voi veni zilnic. Dar viața mă trage înapoi: serviciu, cumpărături, Vlad care vrea să ieșim în oraș, să fim din nou „noi doi”. Mama mă sună seara:

— Ana, nu te deranjez, doar să știu că ești bine.

Odată, nu răspund la telefon. A doua zi, vecina mă sună: mama a căzut în baie. Ajung la spital, o găsesc palidă, cu ochii pierduți.

— Nu-i nimic, Ana. Sunt bine. Nu plânge.

Dar plâng. Plâng pentru că nu am știut să aleg. Pentru că am încercat să fiu totul pentru toți și nu am reușit să fiu destul pentru nimeni.

Acum, stau pe banca din fața spitalului și mă întreb: oare câți dintre noi nu suntem prinși între două iubiri care nu se mai pot întâlni? Oare cât poți să duci înainte să te rupi? Dacă ați fi în locul meu, ce ați fi ales?