Între două iubiri: Mama mea vrea să ne ajute să avem o casă, dar soțul meu vrea să-și salveze tatăl

— Nu pot să cred că iar ne-a sunat proprietara! Am spus, trântind telefonul pe masă. Radu s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, încercând să-și ascundă neliniștea.

— Ce vrea acum? a întrebat el, fără să ridice privirea din laptop.

— Zice că fiica ei s-a întors din Anglia și are nevoie de apartament. Avem două luni să ne mutăm. Două luni, Radu! Unde o să mergem cu Mara?

Mara, fetița noastră de cinci ani, dormea liniștită în camera mică, printre jucării și cutii de carton pe jumătate desfăcute. Era a treia oară în doi ani când trebuia să ne mutăm. Fiecare mutare era o rană nouă, o amintire că nu avem nimic al nostru.

În seara aceea, după ce am adormit-o pe Mara, am primit un mesaj de la mama: „Vino mâine pe la mine. Trebuie să vorbim.”

Am ajuns la ea dimineața, cu inima strânsă. Mama m-a întâmpinat cu o cafea aburindă și un zâmbet cald.

— Am strâns niște bani, Ana. Nu sunt mulți, dar cred că ajung pentru avansul la o garsonieră. Nu mai pot să vă văd așa, mereu pe drumuri. Vreau să aveți ceva al vostru.

M-am uitat la ea cu lacrimi în ochi. Era tot ce-mi dorisem: stabilitate pentru Mara, liniște pentru noi. Am plecat acasă plutind de speranță.

Dar când i-am spus lui Radu, fața i s-a întunecat.

— Ana, nu pot accepta banii ăștia. Tata e din ce în ce mai rău. Are nevoie de tratament urgent la Cluj și nu avem bani. Dacă îi luăm pe ăștia de la mama ta… poate îl salvăm.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îl iubeam pe socrul meu, dar Mara avea nevoie de un acoperiș sigur deasupra capului. Radu a început să plângă, pentru prima dată în fața mea.

— Nu vreau să aleg între tata și familia mea! a spus el printre suspine.

Seara următoare am mers la mama cu Radu. I-am spus totul. Mama s-a uitat lung la noi.

— Eu v-am dat banii ca să aveți un început. Dar dacă simțiți că trebuie să-i folosiți altfel… e decizia voastră. Să nu vă certați din cauza asta.

Am plecat acasă fără răspunsuri. Zilele au trecut în tăcere apăsătoare. Radu vorbea tot mai puțin, Mara simțea tensiunea și mă întreba mereu dacă ne mutăm iar.

Într-o noapte, l-am găsit pe Radu stând pe balcon, privind orașul adormit.

— Ana, dacă îi dăm banii lui tata și tot nu se face bine? Dacă rămânem fără nimic?

— Și dacă nu-i dăm și moare cu gândul că l-am abandonat?

Am stat amândoi în liniște, ținându-ne de mână. Niciun răspuns nu era corect sau greșit. Doar dureros.

A doua zi am mers la spital cu Radu și socrul meu. L-am văzut atât de slăbit încât mi s-a strâns inima. Sora medicală ne-a spus că tratamentul are șanse mari dacă începe repede.

Seara, Mara mi-a adus o jucărie stricată.

— Mami, poți să o repari? Nu vreau să o arunc…

Am izbucnit în plâns. Tot ce voiam era să repar viața noastră, dar nu știam cum.

În cele din urmă, am decis împreună cu Radu: am împărțit banii mamei. Jumătate pentru tratamentul socrului meu, jumătate pentru avansul la o garsonieră mică la periferie. Nu era ideal, dar era tot ce puteam face.

Proprietara ne-a dat afară înainte de termen și am dormit două nopți la mama până când am găsit garsoniera. Socrul meu a început tratamentul; starea lui s-a îmbunătățit puțin, dar nu spectaculos. Noi ne-am mutat într-un spațiu mic, dar al nostru.

Radu a rămas cu sentimentul că nu a făcut destul pentru tatăl lui; eu am rămas cu teama că Mara va crește fără stabilitate. Dar măcar știam că am făcut tot ce am putut.

Uneori mă întreb: oare există vreodată o alegere corectă când trebuie să alegi între două iubiri? Sau doar înveți să trăiești cu durerea alegerii?