Între două iubiri: Povara alegerii

— Ioana, nu mai pot să dorm noaptea. Mă gândesc la tata și la ce-o să facem dacă nu-l ajutăm, mi-a spus Vlad într-o seară, cu ochii roșii de oboseală și teamă.

M-am uitat la el, simțind cum mi se strânge inima. Pe masa din bucătăria noastră mică, între farfuriile cu resturi de ciorbă și jucăriile lui Radu, băiețelul nostru de patru ani, stătea plicul cu banii de la mama. Erau banii pentru avansul la apartamentul pe care îl visam de ani de zile. Erau speranța noastră să scăpăm de chirie, să avem în sfârșit un loc al nostru, unde să nu ne mai temem că proprietarul ne va da afară sau că nu vom avea cu ce plăti luna viitoare.

Mama a venit la noi într-o duminică, cu ochii umezi și mirosind a parfum vechi. „Ioana, știu cât vă chinuiți. Am pus deoparte banii ăștia pentru tine, să nu mai stai cu grija zilei de mâine. Luați-i și faceți-vă un rost!” Am plâns atunci, amândouă. Era ca și cum cineva mi-ar fi dat aer după ce m-am înecat ani întregi.

Dar la două zile după asta, Vlad a primit telefonul care ne-a răscolit totul. Tatăl lui fusese diagnosticat cu cancer la plămâni. Avea nevoie urgent de tratament privat, iar costurile erau uriașe. Vlad s-a închis în el, nu mai vorbea decât despre tata și despre cum nu poate să-l lase să moară fără să încerce totul.

— Dar Vlad, dacă dăm banii aceștia pentru tratament, nu mai avem niciun viitor aici! Nu vezi că Radu crește și n-are nici măcar o cameră a lui? Am stat destul pe la alții, destul am strâns din dinți!

— Ioana, e tata! Nu pot să-l las așa! Tu ai mamă, ai casă la țară dacă e nevoie. Eu dacă-l pierd pe tata…

M-am simțit vinovată că mă gândesc la noi. M-am simțit egoistă că vreau o casă când un om se luptă cu moartea. Dar m-am simțit și furioasă că Vlad nu vede cât am tras pentru familia noastră. Că nu vede cât am renunțat eu pentru el.

În serile următoare am început să ne certăm tot mai tare. Radu plângea în camera lui mică, iar noi urlam unul la altul ca doi străini. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am găsit apartament. „Nu lăsa banii pe mâna altora! Sunt pentru tine și nepotul meu!”

Într-o noapte, după ce Vlad a plecat la spital să-și vadă tatăl, am rămas singură cu Radu. L-am privit cum doarme, cu obrajii roșii și părul lipit de frunte. Mi-am amintit cum am crescut eu într-o casă mică, dar caldă, unde mama făcea totul să nu simt lipsurile. Mi-am dorit să-i pot oferi lui Radu mai mult decât am avut eu.

A doua zi dimineață, Vlad s-a întors obosit și abătut.
— Ioana… Tata nu mai are mult. Doctorii spun că dacă nu începe tratamentul privat acum…

— Și dacă îi dăm banii și tot nu reușește? Dacă rămânem fără nimic?

— Atunci măcar știu că am încercat totul.

Am început să plâng. Nu mai știam ce e bine și ce e rău. Mama m-a sunat din nou:
— Ioana, tu trebuie să te gândești la copilul tău! Eu n-am avut pe nimeni să mă ajute când te-am crescut. Nu lăsa viața ta să fie sacrificată pentru alții!

M-am simțit prinsă între două lumi: lumea în care eram fiica mamei mele și lumea în care eram soția lui Vlad și mama lui Radu. Niciuna nu era complet a mea.

Într-o seară am adunat curajul să vorbesc cu Vlad altfel.
— Vlad, hai să găsim o soluție împreună. Poate putem împărți banii…

— Nu ajung nici pentru una, nici pentru alta! Ai vrea să-i spun tatei că nu-l putem ajuta? Sau vrei să-i spun mamei tale că i-am risipit economiile?

Am tăcut. Știam că are dreptate.

În zilele următoare am început să ne îndepărtăm unul de altul. Fiecare trăia cu vinovăția lui: eu că nu pot salva pe toată lumea, el că trebuie să aleagă între tatăl lui și familia pe care a construit-o cu mine.

Într-o dimineață, Radu a venit la mine cu o jucărie stricată.
— Mami, poți să o repari?
M-am uitat la el și mi-am dat seama că unele lucruri nu se pot repara oricât ai încerca.

Până la urmă am decis împreună: i-am dat banii tatălui lui Vlad pentru tratament. Mama s-a supărat rău pe mine; luni întregi n-a vrut să-mi vorbească. Vlad a plâns când i-am dat vestea tatălui lui — dar tratamentul n-a funcționat. După câteva luni, l-am pierdut.

Am rămas fără bani, fără apartament și cu o mamă rănită care abia mă mai privea în ochi. Dar Vlad era acolo lângă mine, iar Radu creștea în fiecare zi.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă există vreodată un răspuns corect când trebuie să alegi între două iubiri? Poate că viața e doar despre alegeri imposibile… Ce ați fi făcut voi în locul meu?