Între două iubiri: Povara unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Maria, soacra mea, își făcea de lucru ostentativ în bucătărie, ascultând fiecare cuvânt.

Vlad s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat. Ochii lui căprui, altădată calzi, erau reci și fermi.

— Irina, nu putem s-o lăsăm singură. E mama mea! Ce vrei să fac?

Am simțit cum mi se strânge inima. De șapte ani locuiam în apartamentul Mariei din Drumul Taberei. La început am crezut că va fi temporar, că ne vom găsi repede un loc al nostru. Dar timpul a trecut, iar Maria devenise o prezență constantă, uneori sufocantă. Avea obiceiul să intre fără să bată la ușă, să comenteze orice găteam sau spălam, să-și bage nasul în discuțiile noastre despre bani sau copii.

— Vlad, nu e vorba că nu o iubesc sau că nu vreau să o ajutăm. Dar am nevoie de spațiul meu! Nu mai suport să mă simt oaspete în propria viață!

Maria a trântit o cratiță pe aragaz și a ieșit din bucătărie cu pași apăsați.

— Dacă nu-ți convine, Irina, poți pleca! Eu nu mi-am lăsat niciodată mama singură! a strigat ea din hol.

Mi-au dat lacrimile. Nu era prima dată când auzeam asta. De fiecare dată când încercam să discutăm despre mutat, Maria izbucnea în plâns sau făcea crize de nervi. Vlad ceda mereu.

Într-o noapte, după ce Vlad adormise, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegându-l pe el. Îl iubeam, dar simțeam că mă pierd pe mine. Prietenele mele mă întrebau mereu de ce accept situația asta. „Nu ești sclava nimănui”, îmi spunea Adina la telefon. Dar eu nu știam cum să-i spun lui Vlad că mă simt invizibilă.

Într-o duminică dimineață, când Maria era la biserică, am încercat din nou:

— Vlad, te rog… hai să ne luăm un apartament. Avem bani puși deoparte. Putem veni zilnic la mama ta dacă vrei. Dar am nevoie să simt că am un cămin al meu.

Vlad a oftat adânc.

— Irina, tu nu înțelegi… Tata a murit când eram mic. Mama a rămas singură cu mine. Nu pot s-o las acum…

— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu merit să fiu fericită?

A tăcut. Am simțit că mă prăbușesc. În ziua aceea am plecat la Adina și am stat acolo până târziu. Am plâns pe umărul ei ca un copil.

— Irina, trebuie să alegi pentru tine! Dacă nu pui limite acum, n-o vei face niciodată!

Seara m-am întors acasă și am găsit-o pe Maria în sufragerie, uitându-se la televizor cu volumul dat la maxim. Vlad era în dormitor, cu fața spre perete.

— Ai fost la Adina? m-a întrebat Maria cu un ton tăios.

— Da.

— Să știi că Vlad suferă din cauza ta. Nu meriți băiatul meu dacă vrei să-l iei de lângă mine!

M-am uitat la ea și am simțit pentru prima dată milă. Era o femeie singură, speriată de bătrânețe și de abandon. Dar eu? Eu cine avea grijă de mine?

În zilele următoare am început să caut apartamente de închiriat. I-am arătat lui Vlad poze cu locuințe luminoase, cu balcoane largi și bucătării spațioase.

— Uite ce frumos ar fi aici! Putem veni la mama ta oricând vrei…

Dar el clătina din cap fără să spună nimic.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Maria (care mă acuzase că i-am aruncat borșul preferat), am făcut bagajul și am plecat la Adina fără să spun nimic. Vlad m-a sunat abia după două zile.

— Irina… te rog… hai acasă…

— Acasă? Unde e acasă pentru mine?

A tăcut din nou.

Au trecut două săptămâni până când Vlad a venit la mine cu ochii roșii de nesomn.

— Mi-e frică s-o las pe mama singură… Dar mi-e frică și să te pierd pe tine…

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi. I-am spus că nu vreau să-l forțez să aleagă între noi două, dar nici nu mai pot trăi așa.

Am decis împreună să mergem la un psiholog de cuplu. Acolo am vorbit despre fricile lui Vlad, despre nevoile mele și despre cum putem găsi un echilibru. Maria a refuzat inițial orice discuție, dar după câteva luni a acceptat să vină și ea la terapie de familie.

Nu a fost ușor. Au fost luni de lacrimi, reproșuri și încercări eșuate. Dar într-un final am reușit să ne mutăm într-un apartament micuț aproape de Maria. O vizităm zilnic și o ajutăm cu tot ce are nevoie.

Uneori mă întreb dacă nu cumva am cerut prea mult sau prea puțin de la viață. Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Unde se termină sacrificiul pentru familie și unde începe dreptul la fericire?