Între două iubiri: Povestea unei fiice prinse între dorința de fericire și așteptările mamei

— Nu pot să cred că ai de gând să faci asta, Ilinca! Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, ca un ecou al tuturor certurilor din ultimii ani. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii ei, odinioară calzi, mă priveau acum cu o amestecătură de teamă și furie.

Aveam 25 de ani, dar în fața ei mă simțeam din nou copilul de 15 ani care o ținea de mână în noaptea când tata ne-a spus că pleacă. Atunci, lumea mea s-a prăbușit. Tata, Ionel, a ales-o pe Mariana, colega lui de la serviciu, și ne-a adus-o acasă ca pe o mobilă nouă, fără să ne întrebe dacă avem nevoie de ea. Un an am trăit toți patru sub același acoperiș, cu miros de ciorbă și trădare. Mama plângea noaptea, eu învățam cu dopuri în urechi, iar tata râdea la glumele Marianei ca și cum noi nu existam.

Când mama a găsit curajul să-i dea afară, am crezut că totul se va schimba. Și s-a schimbat — dar nu cum speram. Am rămas doar noi două, unite de suferință, dar și de o tăcere apăsătoare. Mama s-a refugiat în muncă și în grija obsesivă pentru mine. Eu am încercat să fiu fata perfectă: note bune, olimpiade, admitere la facultate la București.

Acolo l-am cunoscut pe Vlad. Nu era genul de băiat pe care mama l-ar fi ales pentru mine: venea dintr-o familie modestă din Vaslui, părinții lui lucrau la fabrică, iar el muncea part-time ca să-și plătească chiria. Dar avea o blândețe rară și un fel de a mă asculta care mă făcea să uit de toate rănile vechi. După doi ani împreună, Vlad m-a cerut de soție într-o seară ploioasă, pe malul Dâmboviței. Am spus „da” fără să clipesc.

Când i-am spus mamei, a izbucnit: — Nu ai cum să te măriți cu el! Nu vezi că nu are nimic? Ce viitor poți avea lângă un băiat ca ăsta? Eu am muncit toată viața să-ți fie bine!

Am încercat să-i explic: — Mamă, Vlad mă iubește și mă respectă. Nu contează banii sau statutul… Contează cum mă simt lângă el.

Dar pentru ea nu era suficient. A început să-l critice pe Vlad ori de câte ori avea ocazia: „Nu știe să se poarte”, „Nu e destul de ambițios”, „O să ajungi ca mine, singură și dezamăgită”. Fiecare cuvânt era ca o piatră aruncată între noi.

Într-o seară, după încă o ceartă aprinsă, am fugit la Vlad plângând. El m-a ținut în brațe și mi-a șoptit: — Dacă vrei, renunțăm la tot. Nu vreau să te despart de mama ta.

Dar nu puteam renunța nici la el, nici la ea. M-am trezit prinsă între două iubiri — una care mă lega de trecut și una care îmi promitea viitorul. Prietenele mele îmi spuneau să nu ascult de mama: „E viața ta!” Dar vocea mamei răsuna mereu în mintea mea: „O să regreți!”

Am încercat să le împac. L-am invitat pe Vlad la masa de Paște. Mama a făcut sarmale și cozonac, dar atmosfera era tăioasă ca lama unui cuțit. Vlad încerca să fie politicos:

— Doamnă Maria, vă mulțumesc pentru masă. Sarmalele sunt delicioase.

Mama a zâmbit forțat: — Mă bucur că-ți place. Poate data viitoare aduci și părinții tăi… Să vedem dacă avem ce discuta.

După masă, l-a luat pe Vlad deoparte:

— Ascultă-mă bine: dacă ții la Ilinca, las-o să-și trăiască viața fără griji. Nu-i oferi doar promisiuni.

Vlad a venit acasă palid. — Ilinca, mama ta nu mă va accepta niciodată…

Am început să mă îndoiesc de tot: poate mama avea dreptate? Poate nu meritam fericirea? Poate eram egoistă că voiam mai mult decât liniștea ei? În fiecare zi mă simțeam mai vinovată.

Într-o noapte am visat că eram din nou copil și mama mă ținea strâns în brațe. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să aleg: să-mi trăiesc viața după regulile mamei sau să risc totul pentru iubirea mea.

A doua zi am mers la ea:

— Mamă, știu că ai suferit mult și vrei ce e mai bine pentru mine. Dar nu pot trăi viața ta. Vreau să fiu fericită cu Vlad. Te rog… încearcă să-l cunoști cu adevărat.

Mama a izbucnit în lacrimi:

— Mi-e frică să nu pățești ca mine… Mi-e frică să nu te pierd.

Am îmbrățișat-o strâns:

— Nu mă pierzi dacă mă lași să fiu eu însămi.

Nu știu ce va urma. Poate mama nu-l va accepta niciodată pe Vlad. Poate voi fi nevoită să aleg între ele două cele mai mari iubiri ale mele. Dar știu că nu mai pot trăi între două lumi.

Oare câți dintre noi au curajul să-și urmeze inima chiar dacă asta înseamnă să-i rănească pe cei dragi? Sau poate există o cale prin care putem vindeca rănile trecutului fără să ne pierdem pe noi înșine?