Între două lumi: Băiatul meu nu e moneda voastră de schimb

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot cu el în casă! a izbucnit Vlad, trântind ușa de la bucătărie. Radu, băiatul meu de doisprezece ani, s-a retras speriat în camera lui, iar eu am rămas cu inima strânsă și cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Era a treia oară săptămâna asta când Vlad ridica vocea din cauza lui Radu. Știam că nu era ușor să fii tată vitreg, dar nici nu mă așteptam să devină atât de rece.

— Vlad, e copilul meu! Ce vrei să fac? Să-l dau afară? am spus printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu zic să-l dai afară, dar poate ar fi mai bine să stea o vreme la mama mea. Are spațiu, are curte… Poate îi prinde bine o schimbare.

Am simțit cum mi se taie respirația. Mama lui Vlad locuia la țară, într-un sat uitat de lume din Buzău. O femeie rece, care niciodată nu m-a privit cu adevărat în ochi. Nu voiam ca Radu să ajungă acolo, departe de mine, departe de școala lui, de prietenii lui. Dar Vlad insista:

— Irina, gândește-te puțin! Știi bine că nu ne înțelegem. De când a murit tatăl lui, tu ai devenit alt om. Tot timpul îl aperi pe el și pe mine mă lași la urmă!

Am simțit cum mă sufoc. Era adevărat că după moartea lui Doru, primul meu soț, lumea mea s-a schimbat. Am încercat să refac totul cu Vlad, să-i ofer lui Radu o familie completă. Dar Vlad nu era Doru. Vlad era calculat, distant și mereu cu ochii pe ce îi convine lui.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am dus la Radu în cameră și l-am găsit cu ochii roșii de plâns.

— Mami, eu am făcut ceva rău? De ce nu mă vrea Vlad aici?

Mi s-a rupt sufletul.

— Nu ai făcut nimic rău, puiule. E doar o perioadă mai grea pentru toți. O să treacă.

Dar știam că nu va trece dacă nu fac ceva. A doua zi am încercat să vorbesc cu Vlad mai calm.

— Vlad, te rog… Nu-l trimitem pe Radu la mama ta. E copilul meu! Dacă vrei să discutăm despre reguli sau despre cum ne împărțim timpul, sunt deschisă. Dar nu-l lua de lângă mine!

Vlad s-a uitat la mine cu o privire rece:

— Tu ai ales să fii cu mine știind că nu vreau copii în casă care nu sunt ai mei. Am acceptat situația pentru tine, dar acum simt că nu mai pot.

M-am simțit ca și cum aș fi fost păcălită. Când ne-am cunoscut, Vlad părea atent și grijuliu cu Radu. Îi aducea dulciuri, îl ajuta la teme. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Orice greșeală a lui Radu era amplificată, orice succes era ignorat.

Într-o zi, am primit un telefon de la diriginta lui Radu:

— Doamnă Popescu, Radu e tot mai retras la școală. S-a certat cu un coleg și a spus că vrea să plece de acasă. S-a întâmplat ceva?

Atunci am știut că trebuie să iau o decizie. Nu puteam să-l las pe Radu pradă nefericirii doar ca să păstrez aparențele unei familii fericite.

Seara aceea a fost decisivă.

— Vlad, dacă vrei să plece cineva din casa asta, plec eu cu Radu! Nu-mi voi abandona copilul pentru liniștea ta!

A urmat o ceartă cruntă. Vlad a început să arunce cuvinte grele:

— Ești egoistă! Nu vezi că distrugi familia asta? Tot timpul îl pui pe el înaintea mea!

— Da, îl pun pe el înaintea ta! Pentru că el e copilul meu și are nevoie de mine! Tu ai știut cine sunt când m-ai luat de nevastă!

A doua zi mi-am făcut bagajele. Mama m-a primit cu brațele deschise în garsoniera ei mică din Drumul Taberei.

— Irina, ai făcut ce trebuia! Niciun bărbat nu are dreptul să-ți ia copilul!

Radu a început să zâmbească din nou după câteva zile. Mergeam împreună în parc, făceam teme și ne uitam la filme seara. Dar rana rămânea acolo — rana unei familii destrămate din cauza orgoliului și a lipsei de empatie.

Vlad a încercat să mă caute după câteva săptămâni:

— Irina, hai acasă! Putem găsi o soluție…

Dar eu știam că nu pot avea încredere într-un om care ar fi fost dispus să-mi trimită copilul departe doar pentru confortul lui.

Acum mă uit la Radu cum doarme liniștit și mă întreb: câți copii sunt forțați să plece din casele lor pentru că adulții din jurul lor nu știu ce înseamnă iubirea adevărată? Câte mame aleg liniștea conjugală în locul fericirii copiilor lor?

Poate că am pierdut o familie, dar mi-am salvat copilul. Voi ce ați fi făcut în locul meu? E corect să sacrificăm copiii pentru liniștea adulților?