Între două lumi: când casa devine câmp de luptă

— Irina, nu mai putem continua așa! Trebuie să vinzi casa și să ne mutăm cu toții la oraș, aproape de mine. Nu înțelegi că nu mai pot sta singură la țară? vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea soțului meu, Mihai, era coborâtă în farfurie.

Nu știu când s-a transformat totul într-o presiune constantă. Până de curând, relația cu soacra mea fusese una decentă. Nu eram cele mai bune prietene, dar nici nu ne certam. Îi duceam cumpărături, o ajutam la doctor și îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la Câmpulung. Mă simțeam norocoasă că nu aveam parte de acele conflicte clasice între noră și soacră. Dar totul s-a schimbat după ce soțul ei a murit anul trecut.

— Mamă, Irina are serviciu aici, copiii merg la școală… Nu putem să vindem casa așa, peste noapte, încerca Mihai să tempereze discuția.

— Dar eu ce fac? Să stau singură până mor? Voi aveți viața voastră, dar eu nu mai pot! spunea Viorica cu lacrimi în ochi.

M-am simțit prinsă între două lumi. Casa noastră din Pitești era tot ce reușisem să construim împreună cu Mihai. Ani de rate, sacrificii, nopți nedormite cu copiii mici. Fiecare colț avea amintirile noastre: primul Crăciun împreună, aniversările copiilor, serile când dansam în bucătărie după ce adormeau cei mici. Cum aș fi putut să renunț la toate astea?

Dar nici nu puteam să ignor suferința Vioricăi. O vedeam cum se stingea pe zi ce trece, cum fiecare telefon era un strigăt de ajutor mascat în reproșuri pasive: „Nu mă mai vizitează nimeni”, „Vecina mea are copiii aproape”, „Dacă mi se face rău, cine mă găsește?”

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Mihai m-a luat de mână.

— Irina, știu că e greu… Dar mama chiar nu mai poate singură. Poate găsim o soluție… Poate vindem casa și ne luăm un apartament mai mare la București. Acolo ar fi aproape de ea și ar avea și spitale bune.

M-am simțit trădată. Cum putea Mihai să propună asta? Să renunț la tot pentru confortul mamei lui? Am simțit furie, tristețe și vinovăție în același timp.

— Și cu mine cum rămâne? Eu nu contez? Serviciul meu? Prietenii copiilor? Tot ce am construit aici? am izbucnit printre lacrimi.

A urmat o tăcere grea. Mihai nu știa ce să răspundă. În zilele următoare am început să mă simt ca o străină în propria casă. Orice discuție se întorcea la subiectul mutării. Copiii au început să simtă tensiunea. Maria, fata noastră cea mare, m-a întrebat într-o seară:

— Mami, chiar trebuie să ne mutăm? Eu nu vreau să plec de la școală… O să-mi fie dor de prietenele mele.

Nu am știut ce să-i spun. Îmi venea să urlu. De ce trebuia eu să fiu cea care cedează mereu? De ce nimeni nu vedea cât mă doare?

Într-o duminică, am mers la țară să o vizităm pe Viorica. Casa era rece și pustie. Am găsit-o stând pe un scaun în curte, privind în gol.

— Mamă, hai cu noi la Pitești pentru câteva zile, i-a propus Mihai.

— Nu vreau să fiu povară… Dar nici aici nu mai pot sta singură… a murmurat ea.

Am simțit un nod în gât. Pentru prima dată am văzut-o cu adevărat: o femeie bătrână, speriată de singurătate și de moarte. Dar eu? Cine vedea frica mea de a pierde tot?

Seara aceea a fost decisivă. Am stat trează până târziu, gândindu-mă la toate variantele: să vindem casa și să ne mutăm cu toții la București; să o aducem pe Viorica la noi; să găsim o asistentă pentru ea; sau pur și simplu să o lăsăm singură, cu riscul ca ceva rău să se întâmple.

A doua zi dimineață am avut o discuție sinceră cu Mihai.

— Nu pot să renunț la viața mea pentru mama ta. O iubesc și vreau să o ajut, dar nu pot sacrifica tot ce am construit pentru familia noastră. Trebuie să găsim o soluție care să nu mă distrugă pe mine.

Mihai a tăcut mult timp.

— Ai dreptate… Poate că am pus prea multă presiune pe tine. Hai să vorbim cu mama despre varianta unui ajutor la domiciliu sau poate chiar despre o locuință asistată.

A fost greu. Viorica s-a simțit trădată și a plâns mult. Dar încet-încet a acceptat ideea unei asistente care să vină zilnic și a început chiar să socializeze cu vecinele ei mai mult ca înainte.

Relația cu Mihai s-a schimbat. Am învățat că trebuie să pun limite și că sacrificiul nu e mereu soluția corectă. Copiii sunt fericiți că au rămas în casa lor, iar eu am regăsit liniștea pierdută.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria și unde începe dreptul nostru la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?