Între două lumi: când dragostea nu mai e de ajuns

— De ce nu poți înțelege că ei vor fi mereu parte din viața mea? vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece.

Am rămas cu mâna pe clanța ușii, simțind cum fiecare cuvânt al lui mă împinge tot mai departe de omul pe care îl iubeam. Nu era prima dată când discutam despre copiii lui, despre Irina — fosta soție — și despre felul în care trecutul lui părea să ne invadeze prezentul. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt în mine.

Totul a început cu două luni în urmă, când Vlad m-a cerut de soție. Eram la munte, la Sinaia, iar zăpada cădea liniștit peste oraș. M-a privit cu ochii lui verzi, sinceri, și mi-a spus că vrea să-și petreacă restul vieții cu mine. Am spus „da” fără să clipesc, convinsă că iubirea noastră va depăși orice obstacol.

Dar realitatea a venit repede peste noi. Vlad avea doi copii din căsnicia cu Irina: Ana, o adolescentă rebelă de 14 ani, și Radu, un băiețel timid de 8 ani. La început, am crezut că pot fi prietena lor, că pot construi o relație frumoasă cu ei. Însă fiecare weekend petrecut împreună era o luptă surdă pentru atenția lui Vlad.

— Tata, vino să mă ajuți la temă! striga Ana din camera ei.
— Vlad, poți să mă ajuți cu bagajele? încercam eu să-l chem, dar el deja dispăruse pe hol.

Irina apărea mereu pe neașteptate. Odată a venit să aducă o geacă uitată de Radu și a rămas la cafea. Am încercat să fiu politicoasă, dar privirile ei tăioase mă făceau să mă simt ca o intrusă în propria casă.

— Nu te supăra, dar Vlad are nevoie să fie prezent pentru copii. E important pentru ei să-l simtă aproape, mi-a spus într-o zi Irina, cu un zâmbet fals.

Am zâmbit și eu, dar în sufletul meu se adunau nori grei. În fiecare seară, când Vlad adormea lângă mine, mă întrebam dacă voi fi vreodată pe primul loc în viața lui. Sau dacă măcar voi avea un loc al meu.

Mama mea nu a fost niciodată de acord cu relația noastră.
— Nu te băga unde nu-ți fierbe oala, Maria! Bărbații cu copii au bagaj greu după ei. O să suferi!

Am ignorat-o mult timp, convinsă că dragostea poate vindeca orice rană. Dar încet-încet am început să-i dau dreptate.

Într-o duminică după-amiază, am mers împreună la mall cu Ana și Radu. Am încercat să le cumpăr ceva dulce, dar Ana m-a privit rece:
— Nu trebuie să-mi cumperi nimic ca să-mi placi.

M-am simțit mică și neînsemnată. Vlad a încercat să detensioneze atmosfera:
— Las-o, Maria. E greu pentru ea…

Dar cine avea grijă de mine? Cine vedea cât de greu îmi era mie?

În acea seară, după ce copiii au plecat la mama lor, am izbucnit:
— Vlad, simt că nu am loc în viața ta! Tot timpul ești între ei și Irina… Eu unde sunt?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:
— Maria… nu pot să aleg între tine și copiii mei. Nu e corect nici pentru tine, nici pentru ei.

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la viitorul nostru: la nunta pe care o visam, la casa plină de râsete și liniște. Dar realitatea era alta: eram mereu pe locul doi.

În zilele următoare am început să mă îndepărtez de Vlad. Mergeam mai des la mama, stăteam peste program la serviciu. Colega mea, Roxana, m-a întrebat într-o zi:
— Tu chiar crezi că poți fi fericită așa? Să fii mereu „cealaltă femeie”?

Nu știam ce să-i răspund. Îl iubeam pe Vlad, dar mă pierdeam pe mine în fiecare zi petrecută lângă el.

A venit și ziua când am luat decizia. Era luni dimineață, ploua mărunt afară. Vlad pregătea cafeaua când i-am spus:
— Nu mai pot… Nu mai vreau să trăiesc așa. Am nevoie să fiu pe primul loc în viața cuiva.

A rămas nemișcat câteva secunde, apoi a lăsat ceașca jos și m-a privit trist:
— Îmi pare rău…

Am plecat fără să privesc înapoi. Am simțit că mi se rupe sufletul, dar știam că altfel mă voi pierde definitiv.

Acum stau singură în apartamentul meu mic din București și mă întreb: oare chiar putem iubi pe cineva fără să ne pierdem pe noi înșine? Sau uneori trebuie să alegem între dragoste și propria fericire?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?