Între două lumi: când mama nu mai vrea să fie singură

— Victoria, nu mai pot să stau singură. Nu are niciun rost. O să vin să vă ajut cu copiii, a spus mama, cu vocea ei tăioasă, dar ușor tremurată. Era seara târziu, copiii dormeau, iar eu tocmai încercam să-mi găsesc liniștea după o zi lungă la birou și încă una acasă, între teme, vase și plânsete.

Am râs scurt, crezând că glumește. — Hai, mamă, lasă, că știi că ne descurcăm. Tu ai apartamentul tău, prietenele tale, serialele tale… — Nu mai vreau nimic din toate astea! m-a întrerupt ea. M-am săturat să vorbesc cu pereții. Nu are niciun sens viața asta singură. Și gata, am decis: vin la voi.

A doua zi m-a sunat. — Să știi că am pus anunț pe OLX și deja am găsit chiriaș. În două săptămâni mă mut la voi. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era o glumă. Mama chiar venea să locuiască cu noi.

Am stat pe canapea, cu telefonul în mână, uitându-mă la soțul meu, Radu. — Ce facem? am șoptit. El a ridicat din umeri, încercând să pară calm. — E mama ta… poate chiar ne ajută cu copiii. Dar știam amândoi că nu era atât de simplu.

Mama a venit cu două valize mari și o privire hotărâtă. În prima seară, după ce i-am arătat camera de oaspeți, a început să reorganizeze bucătăria. — Aici nu e logic să ții farfuriile, Victoria! Și cine spală pe jos cu mopul ăsta vechi? Mâine cumpărăm altul.

În fiecare dimineață intra peste noi în dormitor: — Hai, treziți-vă! Copiii trebuie duși la școală! Eu deja am pregătit sandvișuri. Radu încerca să zâmbească, dar îl vedeam cum oftează adânc când mama îi corecta modul în care își face cafeaua sau îi spunea că nu știe să calce o cămașă.

Copiii erau încântați la început: bunica le citea povești și le făcea clătite. Dar după câteva zile au început să se plângă: — Bunica nu mă lasă la tabletă! — Bunica zice că nu mă spăl bine pe dinți! — Bunica a aruncat jucăriile mele vechi!

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am găsit-o pe mama în bucătărie, plângând în fața chiuvetei. — Mamă… ce s-a întâmplat? — Nu mă vrea nimeni aici… simt că vă deranjez… Dar eu nu mai pot singură! Tu nu înțelegi cum e să te trezești dimineața și să nu ai cu cine vorbi? Să nu te întrebe nimeni dacă ai visat urât sau dacă ai chef de cafea?

Mi-am mușcat buza. Îmi aminteam cum era tata înainte să moară: mereu împreună, mereu gălăgie în casă. După ce a rămas singură, mama s-a stins puțin câte puțin. Dar eu aveam viața mea acum: serviciu, copii, soț… și simțeam că mă sufoc între nevoile tuturor.

Într-o duminică dimineață am explodat. Mama tocmai îi certa pe copii că au lăsat firimituri pe masă. — Ajunge! am țipat. E casa mea! Copiii mei! Eu decid ce reguli sunt aici! Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi tras o palmă. — Nu vreau decât să vă ajut… — Dar nu așa! Nu poți controla totul! Ai nevoie de noi, dar și noi avem nevoie de spațiu!

A urmat o tăcere grea. Radu a ieșit din cameră fără un cuvânt. Copiii s-au ascuns în camera lor. Mama s-a retras în camera de oaspeți și nu a mai ieșit toată ziua.

Seara am bătut la ușa ei. — Mamă… hai să vorbim. S-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns. — Poate ar fi mai bine să mă întorc la mine… — Nu asta vreau! Vreau doar să găsim un echilibru. Să ne respectăm spațiul și obiceiurile. Să nu ne rănim fără să vrem.

Am făcut un plan: mama avea două zile pe săptămână când se ocupa ea de copii și de casă; în restul timpului, încerca să-și găsească activități pentru ea: mergea la clubul de pensionari, la biserică sau la plimbare cu vecinele. Nu a fost ușor: uneori încă se simțea dată la o parte; alteori eu mă simțeam vinovată că nu pot fi tot timpul acolo pentru ea.

Dar am început să vorbim mai mult: despre tata, despre copilăria mea, despre fricile ei și ale mele. Am descoperit că nu doar ea se temea de singurătate; și eu mă temeam că într-o zi copiii mei vor pleca și voi rămâne doar cu amintirile.

Acum, când o văd pe mama râzând cu copiii sau povestind cu vecinele la cafea, mă gândesc cât de greu e să găsești echilibrul între iubire și libertate.

Oare câți dintre noi reușim să ne păstrăm aproape părinții fără să ne pierdem pe noi înșine? Sau e inevitabil ca dragostea lor să ne apese uneori ca o povară?