Între două lumi: când soacra devine stăpâna casei

— Nu mai ai ce căuta singură acasă cu copilul! Împachetează-ți lucrurile și veniți la mine, așa e normal, așa am făcut și eu cu mama mea! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în telefon, tăioasă și sigură pe ea. Eram încă în maternitate, cu Vlad dormind liniștit la pieptul meu, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul de anxietate. Soțul meu, Radu, stătea pe marginea patului, evitând să mă privească în ochi.

— Mamă, poate ar trebui să mai așteptăm puțin… abia am născut, poate Irina vrea să stea acasă, încercă el timid.

— Nu există „poate”! Aici e ajutor, aici e familie! Nu mă contrazice, Radu! Știi bine că nu te-ai descurcat niciodată fără mine!

Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era prima dată când Viorica își impunea voința, dar acum era vorba de viața noastră, de intimitatea noastră. Și totuși, nu am avut puterea să spun „nu”. Poate din oboseală, poate din teamă, poate pentru că Radu nu părea dispus să mă susțină până la capăt.

Așa am ajuns, la trei zile după externare, să ne mutăm cu tot cu bebeluș în apartamentul soacrei. Un bloc vechi din Drumul Taberei, cu miros de ciorbă și naftalină pe holuri. Camera noastră era fosta cameră a lui Radu din copilărie: postere vechi cu trupa Compact pe pereți, rafturi pline de manuale prăfuite și o pătură groasă cu model floral pe patul dublu. M-am simțit ca o intrusă în propria viață.

Primele zile au fost un carusel de emoții. Viorica intra peste noi la orice oră: „Să nu-l ții prea mult la sân că-l răsfeți!”, „Nu-l legăna așa tare că-i faci rău la cap!”, „Lasă-mă pe mine să-i fac băiță, tu nu știi!” Fiecare gest al meu era corectat sau criticat. Mă simțeam ca o fetiță certată la școală. Când încercam să-i spun ceva lui Radu, ridica din umeri: „Știi cum e mama… las-o să-și facă damblaua.”

Într-o seară, după ce Vlad plânsese ore întregi și eu eram la capătul puterilor, Viorica a intrat val-vârtej în cameră:

— Dă-mi copilul! Tu nu știi ce faci! Uite cum îl chinui!

Mi-a smuls copilul din brațe și a început să-l legene energic. Am izbucnit în plâns. Radu s-a uitat la mine neputincios.

— Irina, hai să nu facem scandal… Mama vrea doar să ajute…

Ajutorul ei era ca o capcană: orice făceam era greșit. Nu aveam voie să gătesc („Nu știi tu cum îi place lui Radu ciorba!”), nu aveam voie să spăl („Lasă că știu eu cu ce detergent să spăl hainele copilului!”), nici măcar să aleg hainele lui Vlad („Nu vezi că-i prea subțire bluza asta? O să răcească!”). Mă simțeam invizibilă. O umbră în propria familie.

Într-o zi, mama mea a venit în vizită. A adus plăcintă cu mere și un zâmbet cald. Dar Viorica a întâmpinat-o cu răceală:

— Să nu-l iei prea mult în brațe că se obișnuiește prost! Și vezi că aici avem reguli!

Mama a plecat după o oră, cu ochii umezi. Mi-a șoptit la plecare: „Nu lăsa pe nimeni să-ți fure bucuria de a fi mamă.”

În acea noapte am avut un vis ciudat: eram într-o cameră fără ferestre, iar Viorica stătea în ușă și nu mă lăsa să ies. M-am trezit transpirată și am știut că trebuie să fac ceva.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Radu:

— Nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu. Vreau acasă la noi.

S-a uitat la mine lung:

— Irina… știu că e greu, dar mama chiar ne ajută mult. Eu nu pot să-i spun să ne lase în pace…

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Nu contează ce simt?

A tăcut. Și atunci am simțit pentru prima dată furie adevărată. Nu împotriva Vioricăi, ci împotriva noastră – pentru că nu reușeam să ne apărăm familia.

Zilele au trecut greu. Am început să mă izolez: ieșeam cu Vlad la plimbare ore întregi doar ca să scap de atmosfera apăsătoare din casă. M-am înscris pe un grup de mame pe Facebook și am început să citesc poveștile altora. Nu eram singură: multe femei povesteau despre soacre invazive și soți incapabili să pună limite.

Într-o seară, după ce Vlad adormise greu și eu stăteam pe marginea patului cu lacrimi în ochi, Viorica a intrat iar fără să bată:

— Ce faci aici singură? Nu vezi că ai nevoie de ajutor? Dacă nu te descurci, spune-mi!

Am ridicat privirea spre ea:

— Doamnă Viorica… vă mulțumesc pentru tot ce faceți, dar am nevoie de spațiu. Vreau să fiu mamă pentru copilul meu. Vreau să încerc și eu…

A rămas blocată o clipă. Apoi a pufnit:

— Ești prea tânără ca să știi ce-i mai bine! Dar dacă vrei să faci după capul tău… vezi tu!

A ieșit trântind ușa. Radu a venit după câteva minute:

— Ce-ai făcut? Acum s-a supărat rău…

— Poate e momentul să ne mutăm acasă la noi. Să fim o familie adevărată.

A urmat o ceartă lungă. Radu oscila între loialitatea față de mama lui și dorința de a-mi face pe plac. În cele din urmă am decis: dacă nu vrea să vină cu mine acasă, mă duc singură cu Vlad.

A doua zi mi-am făcut bagajele. Viorica nu mi-a spus nimic – doar s-a uitat la mine cu dispreț. Radu m-a condus până la ușă fără să spună un cuvânt.

Primele zile singură au fost grele – dar pentru prima dată simțeam că respir. Vlad era liniștit, eu eram obosită dar împăcată cu mine însămi. Radu venea uneori pe la noi – încet-încet a început să vadă cât de mult contează liniștea noastră.

Nu știu dacă vreodată voi reuși să găsesc un echilibru între dorința de apartenență și nevoia de libertate. Dar știu sigur că fiecare mamă merită dreptul de a-și crește copilul după inima ei.

Oare câte femei mai trăiesc povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când toți ceilalți cred că știu mai bine?