Între două lumi: când soacra vrea să-ți invadeze viața

— Nu pot să cred că iar ai uitat să iei pâine, Radu! am izbucnit, trântind sacoșa pe masa din bucătărie. Eram obosită după o zi lungă la birou, iar el stătea pe canapea cu ochii în telefon, de parcă lumea s-ar fi oprit acolo.

— Iartă-mă, Maria, dar am avut o zi groaznică la muncă. Și… trebuie să-ți spun ceva, a continuat el, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De fiecare dată când începea așa, urma ceva rău. S-a ridicat încet și s-a apropiat de mine.

— Mama… vrea să se mute la noi. Nu mai poate sta singură. A zis că nu se descurcă și că îi e frică noaptea.

Am rămas fără aer. Soacra mea, Elena, era genul de femeie care nu accepta niciodată un „nu” ca răspuns. Întotdeauna găsea ceva de comentat la orice făceam: „Maria, nu așa se spală geamurile”, „Maria, supa asta e prea sărată”. Gândul că ar fi fost mereu acolo, în casa noastră mică de două camere din Militari, mă făcea să tremur.

— Radu, nu putem… Nu avem spațiu! Și… știi cum e mama ta. O să fie greu pentru toți.

El a oftat adânc.

— Știu, dar ce să facem? Sora mea e în Italia, tata nu mai e… Nu pot s-o las singură.

Am simțit cum mă sufoc între vinovăție și furie. O parte din mine voia să-l înțeleg, alta voia să fug. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot gândit la toate momentele când Elena m-a făcut să mă simt mică în propria casă. La nunta noastră, când a spus tare că „Maria nu știe să gătească sarmale ca lumea”. La Crăciunul trecut, când a criticat bradul pentru că era „prea modern”.

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să discutăm calm.

— Radu, dacă vine mama ta aici… unde va dormi? Noi abia avem loc pentru noi doi și Vlad.

Vlad, băiatul nostru de șase ani, tocmai se trezise și ne privea curios.

— Putem să-i dăm camera lui Vlad și să-l mutăm cu noi în dormitor o perioadă…

Mi-am mușcat buza. Nu voiam ca fiul meu să-și piardă spațiul doar pentru că bunica nu voia să stea singură. Dar cum puteam spune asta fără să par egoistă?

În weekend am mers la Elena acasă. Ne-a întâmpinat cu ochii roșii și voce tremurată.

— Mamă, chiar nu mai poți sta aici? a întrebat Radu blând.

— Nu mai pot, dragul meu. Mă dor picioarele, nu mai urc scările ușor… Și noaptea aud tot felul de zgomote. Mi-e frică.

Am simțit un nod în gât. Era bătrână și vulnerabilă. Dar eu? Eu unde eram în povestea asta?

În următoarele zile am început să mă cert cu Radu din ce în ce mai des. El era prins între mine și mama lui. Eu mă simțeam invizibilă. Seara stăteam pe balcon și plângeam în tăcere ca să nu mă audă Vlad.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, Radu m-a luat de mână.

— Maria, te rog… Hai să încercăm măcar o lună. Dacă nu merge, găsim altă soluție.

Am acceptat cu jumătate de inimă. În ziua mutării, Elena a venit cu două valize mari și o privire critică aruncată spre covorul nostru „prea colorat”.

Primele zile au fost un coșmar. Dimineața mă trezeam cu miros de cafea tare și vocea Elenei care bombănea prin bucătărie:

— Maria, ai uitat să pui sare la ciorbă! Și cine lasă vasele nespălate peste noapte?

Încercam să-i explic că lucrez de acasă și nu pot face totul perfect, dar părea că nu contează. Vlad era confuz: bunica îi dădea voie la desene animate cât voia, eu încercam să-i impun reguli. Radu era tot mai absent — pleca devreme la muncă și venea târziu.

Într-o seară am cedat.

— Elena, vă rog… E casa mea! Nu mai pot! Simt că nu mai am aer!

Ea s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Dar eu ce să fac? Să stau singură și să mor acolo?

Am izbucnit în plâns și am fugit pe balcon. Radu m-a urmat.

— Maria… Îmi pare rău. N-am știut că te doare atât de tare.

— Nu mai sunt eu însămi! Nu mai am liniște! Nici tu nu mă vezi…

A doua zi am decis să merg la psiholog. Aveam nevoie de ajutor. Am început să vorbesc despre limite, despre nevoile mele, despre faptul că nu trebuie să fiu mereu „fata bună” care tace și înghite.

După câteva ședințe, am avut curajul să-i spun Elenei:

— Vreau să stabilim niște reguli clare. Avem nevoie fiecare de spațiul nostru. Și eu sunt obosită uneori…

A fost greu. S-au lăsat cu lacrimi și reproșuri. Dar încet-încet lucrurile s-au mai așezat. Am început să găsim mici compromisuri: ea gătește o zi pe săptămână ce vrea ea; eu aleg meniul în rest; Vlad are program clar la televizor; Radu petrece timp cu fiecare dintre noi separat.

Nu e perfect nici acum. Sunt zile când simt că explodez. Dar am învățat că trebuie să-mi apăr granițele — altfel mă pierd pe mine însămi.

Uneori mă întreb: oare câte femei din România trăiesc drama asta tăcută? Câte dintre noi ne sacrificăm liniștea pentru familie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?