Între două lumi: Cum soacra mea aproape mi-a distrus căsnicia

— George, nu mai pot! Ori ea, ori eu!
Ariana tremura în fața mea, cu ochii umezi și vocea spartă. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar în bucătărie se auzea televizorul dat prea tare de doamna Viorica, mama fostei mele soții.
— Ariana, te rog… nu e atât de simplu. E casa ei, e…
— Nu! E casa noastră acum! Dacă vrei să avem un copil, dacă vrei să fim o familie, trebuie să plece!

Am simțit cum mă sufoc. M-am așezat pe marginea patului, cu capul în mâini. De zece ani trăiam în același apartament cu Viorica. La început, părea o soluție temporară: Madalina, soția mea de atunci, insista că mama ei are nevoie de ajutor după ce a rămas văduvă. Apoi au venit copiii — doi băieți, Vlad și Radu — și totul s-a complicat.

Madalina era mereu ocupată cu munca la bancă, iar eu încercam să țin pasul cu două joburi ca să ne descurcăm. Viorica gătea, făcea curat, dar și controla fiecare detaliu din viața noastră. Nu exista decizie fără aprobarea ei: de la ce mâncăm la cină până la unde mergem în concediu.

Apoi, într-o zi de toamnă, Madalina a venit acasă cu valiza făcută.
— Plec la New York. Am primit jobul la care visam. Nu mă mai regăsesc aici.
A lăsat copiii cu mine și cu Viorica și a dispărut din viața noastră ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Au urmat luni de haos. Băieții plângeau după mamă, eu încercam să fiu și tată și mamă, iar Viorica devenise și mai autoritară. Îmi spunea mereu:
— George, trebuie să fii tare! Madalina n-a știut niciodată ce înseamnă sacrificiul. Noi doi suntem aici pentru copii!

Dar eu nu mai eram acolo pentru mine. Mă simțeam invizibil în propria casă. Prietenii mă evitau — cine să vrea să vină la noi când soacra ta stă cu ochii pe toți?

Apoi am cunoscut-o pe Ariana la serviciu. Era tot ce nu fusese Madalina: caldă, veselă, dornică să construiască ceva împreună. Ne-am apropiat repede și, după câteva luni, am adus-o acasă.

Viorica a privit-o din cap până-n picioare:
— Altă femeie? Și copiii? Ce le spui?
— Le spun adevărul, mamă Viorica. Că vreau să fiu fericit din nou.

Dar fericirea era imposibilă sub același acoperiș. Viorica intra peste noi în cameră fără să bată la ușă, comenta orice decizie luam împreună cu Ariana — de la ce culoare să fie perdelele până la ce mâncare gătim duminica.

Într-o seară, după ce băieții adormiseră, Ariana mi-a spus:
— George, vreau un copil cu tine. Dar nu pot să-l cresc aici. Nu pot să fiu mamă sub privirea ei rece și critică. Dacă nu plecăm sau dacă ea nu pleacă… eu nu mai pot continua.

Am încercat să discut cu Viorica:
— Mamă Viorica, cred că ar trebui să vă gândiți să vă mutați la sora dumneavoastră la Buzău sau poate să vă luați o garsonieră aproape de noi…
— Să mă dai afară după atâția ani? Eu am crescut copiii tăi! Eu am ținut casa asta! Madalina te-a lăsat și tot eu am rămas lângă tine!

M-a făcut să mă simt vinovat pentru fiecare clipă în care am visat la libertate. Copiii au auzit discuția și Vlad m-a întrebat:
— Tata, bunica pleacă? Dar cine ne mai face clătite?

M-am simțit prins între două lumi: una a trecutului plin de compromisuri și una a viitorului pe care îl doream cu disperare. Ariana s-a mutat temporar la o prietenă și mi-a spus că nu se va întoarce până nu rezolv situația.

Nopțile au devenit lungi și reci. M-am uitat la pozele cu Madalina și mi-am dat seama cât de mult am trăit pentru alții — niciodată pentru mine. Am început să caut soluții: am vorbit cu un avocat despre drepturile mele asupra apartamentului (era pe numele Madalinei), am încercat să găsesc chirie pentru Viorica, dar ea refuza orice discuție.

Într-o zi, Vlad a venit acasă plângând:
— Tata, colegii râd de mine că stau cu bunica și că tu ai altă iubită… De ce nu putem fi ca ceilalți?

Atunci am decis: nu mai pot trăi așa. Am luat băieții și am plecat câteva zile la munte, doar noi trei. Acolo le-am explicat totul: despre divorț, despre Ariana, despre faptul că uneori oamenii mari trebuie să facă alegeri grele ca să fie fericiți.

Când ne-am întors acasă, i-am spus Vioricăi că trebuie să plece — pentru binele tuturor. A plâns, m-a blestemat, mi-a spus că sunt nerecunoscător. Dar am rămas ferm.

Ariana s-a întors după două luni. Ne-am mutat împreună într-un apartament mic în Militari. Nu a fost ușor — băieții au avut nevoie de timp să se obișnuiască fără bunica lor mereu prezentă; eu am avut nevoie de timp să scap de vinovăție.

Acum avem o fetiță mică pe nume Ilinca și încercăm să construim o familie pe termen lung — una în care fiecare are locul lui.

Dar uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare sacrificiul liniștii unei generații merită pentru fericirea celeilalte? Sau poate că niciodată nu putem rupe complet lanțurile trecutului?

Ce credeți voi? E corect să alegi fericirea personală chiar dacă rănești oamenii care au avut grijă de tine?