Între două lumi: Împăcarea cu mama mea

— Nu mai vreau să aud nimic! Ai făcut destule, Irina!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de supă de pui. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar ochii ei, altădată blânzi, erau acum două tăișuri reci. Aveam 28 de ani și încă mă simțeam ca o copilă certată pentru o notă proastă.

— Mamă, nu e corect… Nu poți să-mi spui că am făcut destule când nici măcar nu m-ai ascultat! am izbucnit, simțind cum îmi ard obrajii de furie și rușine.

Așa începea fiecare discuție între noi: cu reproșuri, cuvinte grele și uși trântite. De când tata murise, mama se schimbase. Parcă toată durerea și dezamăgirea vieții se adunaseră în sufletul ei și se revărsau asupra mea. Orice încercare de apropiere sfârșea în ceartă.

M-am mutat la Radu, soțul meu, imediat după nuntă. El era singurul care mă asculta fără să mă judece. În serile târzii, când nu puteam dormi, îi povesteam despre copilăria mea, despre cum mama mă certa pentru orice greșeală, despre cum nu am simțit niciodată că sunt suficient de bună pentru ea.

— Irina, poate că mama ta suferă mai mult decât arată, mi-a spus Radu într-o noapte, ținându-mă în brațe. Poate că nu știe altfel să-și arate dragostea.

Nu voiam să-l cred. Era mai ușor să dau vina pe ea decât să accept că poate și eu am greșit. Dar cu fiecare zi care trecea, simțeam un gol tot mai mare în suflet. Mi-era dor de mama mea, de femeia care îmi cânta seara la culcare și care mă ținea strâns de mână când mergeam la doctor.

A venit Paștele și am decis să mergem la ea. Radu a insistat să nu merg singură.

— O să fie bine, mi-a spus el pe drum. Ai credință.

Am intrat în apartamentul copilăriei mele cu inima cât un purice. Mama era în bucătărie, frământând cozonac. S-a uitat la mine fără să spună nimic. Am simțit că iar începe furtuna.

— Bună, mamă… Am venit să-ți spun Paște fericit.

A oftat adânc și a continuat să frământe aluatul. Radu s-a apropiat de ea și a întrebat-o dacă are nevoie de ajutor. Pentru prima dată după mult timp, am văzut-o zâmbind puțin.

Am stat la masă ca niște străini. Fiecare își sorbea ciorba fără să scoată un cuvânt. La desert, Radu a spart tăcerea:

— Știți… Irina se roagă în fiecare seară pentru dumneavoastră.

Mama s-a uitat la mine surprinsă.

— De ce ai face asta?

Mi-au dat lacrimile.

— Pentru că mi-e dor de tine… Și pentru că vreau să te iert și să fiu iertată.

A lăsat lingura jos și a început să plângă în hohote. Am mers lângă ea și am îmbrățișat-o pentru prima dată după ani întregi.

— Iartă-mă, Irina… Nu am știut cum să fiu mamă fără tatăl tău. M-am simțit pierdută și te-am rănit fără să vreau.

Am plâns amândouă mult timp. În acea zi am simțit că Dumnezeu ne-a ascultat rugile.

Au urmat luni de vindecare. Ne-am întâlnit tot mai des, am vorbit despre trecut și am încercat să ne înțelegem una pe cealaltă. Nu a fost ușor; uneori vechile răni ieșeau la suprafață, dar de fiecare dată ne rugam împreună și găseam puterea să mergem mai departe.

Radu a fost mereu acolo, sprijinindu-ne pe amândouă. El ne-a învățat că iertarea nu e o slăbiciune, ci o dovadă de curaj.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi trăim cu sufletul plin de resentimente față de cei dragi? Oare cât de mult ne costă orgoliul? Poate că e timpul să lăsăm trecutul în urmă și să ne deschidem inimile spre iertare.