Între două lumi: Povestea Anei și a fiului ei, Vlad

— Vlad, trebuie să vorbim, am spus cu voce tremurată, în timp ce el stătea cu ochii în telefon, ignorându-mă. Era o după-amiază mohorâtă de octombrie, iar frunzele ude se lipeau de geamul bucătăriei noastre din Ploiești. Simțeam cum fiecare cuvânt pe care urma să-l spun mă apasă pe piept ca o piatră.

— Ce-i, mamă? Ai iar ceva de reproșat? a răspuns el fără să ridice privirea.

Avea 16 ani și era deja mai înalt decât mine. Îmi amintea atât de mult de tatăl lui, încât uneori mă durea să-l privesc. Dar nu era vorba doar de asemănare fizică. Era încăpățânarea aceea, felul în care se închidea în el când ceva nu-i convenea.

— Vlad, știu că nu vrei să discutăm despre asta, dar trebuie să știi cine e tatăl tău adevărat. Nu pot să mai ascund lucrurile la nesfârșit.

A oftat și a dat ochii peste cap.

— Nu mă interesează. Pentru mine, Doru e tata. El m-a crescut, el m-a învățat să merg pe bicicletă, el a fost lângă mine la toate meciurile. Ce vrei mai mult?

Mi-au dat lacrimile. Doru era soțul meu de aproape 10 ani, omul care m-a salvat când eram la pământ, după ce Radu — primul meu soț și tatăl biologic al lui Vlad — m-a părăsit pentru o altă femeie. Aveam doar 22 de ani atunci și lumea mea s-a prăbușit. Radu era dragostea mea din liceu, băiatul rebel care mă făcea să râd și să uit de toate grijile. Dar viața cu el a fost un carusel: certuri, împăcări, promisiuni încălcate.

Când Vlad avea doar trei ani, Radu a plecat definitiv. Am rămas singură, cu un copil mic și fără niciun sprijin. Mama mea mă certa mereu:

— Ți-am spus eu că băiatul ăsta nu-i de tine! Acum vezi ce-ai făcut?

Dar n-am avut timp să plâng prea mult. Trebuia să muncesc ca să-l cresc pe Vlad. Am lucrat ca vânzătoare la magazinul din colț, apoi ca femeie de serviciu la o școală. Într-o zi l-am cunoscut pe Doru — liniștit, blând, răbdător. M-a cerut în căsătorie după un an și jumătate și l-a iubit pe Vlad ca pe propriul lui fiu.

Anii au trecut repede. Vlad s-a atașat de Doru și nu l-a întrebat niciodată nimic despre tatăl lui adevărat. Eu am evitat subiectul, convinsă că nu are rost să zgândăr rana.

Dar acum, după atâția ani, Radu a reapărut în viața noastră. M-a sunat într-o seară:

— Ana, vreau să-l văd pe Vlad. Am greșit mult față de voi amândoi. Lasă-mă măcar să-l cunosc.

Am simțit cum mi se face rău. Cum să-i spun lui Vlad? Cum să-i explic că omul pe care îl considera tată nu era, de fapt, cel care i-a dat viață?

— Mamă, nu vreau să-l văd! Nu-mi pasă cine e! Doru e tata și atât! a țipat Vlad când i-am spus adevărul.

A trântit ușa camerei și nu a mai ieșit ore întregi. Am stat pe hol, cu spatele lipit de perete și am plâns în șoaptă.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, te rog… E important pentru tine să știi cine ești cu adevărat. Sângele apă nu se face…

— Ba da! Pentru mine sângele chiar se face apă! Dacă ar fi ținut la mine, nu m-ar fi lăsat singur atâția ani!

Nu aveam argumente. Știam că are dreptate. Dar simțeam că trebuie să-i dau o șansă lui Radu — și poate și mie însămi — să reparăm ceva din ce s-a stricat.

Doru m-a privit trist într-o seară:

— Ana, dacă Vlad nu vrea să-l vadă pe Radu, nu-l forța. Poate n-o să mă ierte niciodată dacă insiști.

— Dar tu nu te simți dat la o parte? am întrebat eu.

— Nu. Eu sunt aici pentru el oricum ar fi. Dar tu? Tu ce-ți dorești cu adevărat?

Nu știam ce să-i răspund. Adevărul era că încă mai simțeam ceva pentru Radu — o nostalgie amară după anii tinereții noastre nebunești. Poate că voiam să retrăiesc acele clipe sau poate doar voiam ca Vlad să nu crească cu golul acela în suflet.

Într-o duminică dimineață am mers la biserică împreună cu mama mea și cu Vlad. Preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e uneori să ne împăcăm cu trecutul.

După slujbă, mama m-a tras deoparte:

— Ana, lasă copilul să decidă singur. Nu poți forța dragostea sau iertarea.

Am mers acasă tăcuți. Seara, l-am găsit pe Vlad în camera lui, uitându-se la poze vechi cu mine și cu Doru.

— Mamă… dacă îl văd pe Radu… tu o să fii fericită?

M-am uitat la el și mi-am dat seama cât de mult îl iubesc.

— Nu știu dacă fericirea mea contează aici, Vlad. Contează ce simți tu.

A dat din cap încet:

— Poate… într-o zi… dar nu acum.

Am ieșit din cameră cu sufletul frânt și totuși ușurată că nu l-am pierdut definitiv.

Acum stau la fereastră și mă întreb: oare cât de mult avem dreptul să ne forțăm copiii să-și accepte trecutul? Și cât din ceea ce facem pentru ei e pentru binele lor sau doar pentru liniștea noastră?