Între două lumi: Povestea mea cu Vlad și decizia imposibilă

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa, între două lumi, între promisiuni și realitate! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea în grabă geaca veche de pe spătarul scaunului.

Era deja trecut de ora zece. Fetele mele dormeau în camera lor, iar apartamentul mic din Drumul Taberei părea și mai strâmt când Vlad era acolo — sau poate doar sufletul meu era prea plin de întrebări. Vlad s-a oprit în ușă, cu ochii lui verzi, obosiți, privind în gol.

— Știu că nu e ușor, Ana. Dar nici pentru mine nu e… Nu vezi că încerc? a spus el, aproape șoptit.

Încerca. Dar încercările lui erau mereu incomplete. Vlad nu avea o casă a lui. Locuia cu chirie într-o garsonieră la marginea Bucureștiului, mereu cu bagajul la ușă, mereu pe drumuri între joburi temporare — ba la o firmă de curierat, ba la o spălătorie auto. Avea doi copii dintr-o căsnicie eșuată, pe care îi vedea rar, dar pentru care suferea enorm. Eu aveam două fete dintr-o relație anterioară și un apartament mic, moștenit de la bunica.

Ne-am cunoscut la o coadă la supermarket, într-o zi ploioasă de octombrie. El mi-a zâmbit larg când am scăpat portofelul pe jos. A doua zi mi-a scris pe Facebook — habar n-aveam cum mă găsise. Am râs mult împreună la început. Vlad era cald, spontan, plin de povești. M-a cucerit cu felul lui simplu de a vedea viața: „Nu contează ce ai, contează cu cine ești.”

Dar după aproape patru ani împreună, simțeam că nu mai pot trăi doar din vorbe frumoase și promisiuni vagi. Vlad venea și pleca. Uneori stătea la mine câteva zile, apoi dispărea sub pretextul că trebuie să-și vadă copiii sau să caute un nou job. Nu voia să ne mutăm împreună definitiv. Când îl întrebam de ce, ridica din umeri: „Nu sunt pregătit să fiu tată pentru fetele tale. Nici pentru ai mei nu sunt destul.”

Mama mea nu l-a plăcut niciodată. „Ana, tu ai două fete de crescut! Ce viitor ai cu un bărbat fără casă, fără serviciu stabil? O să ajungi să-l ții tu în spate!” îmi repeta obsesiv la telefon.

Uneori mă simțeam vinovată că o ascultam. Alteori mă simțeam vinovată că nu-l pot lăsa pe Vlad. Îl iubeam — sau poate doar iubeam ideea că cineva mă alege pe mine după tot ce am pierdut.

Într-o duminică dimineață, fetele mele s-au certat pe telecomandă. Vlad a ieșit din cameră nervos:

— Nu pot să stau aici! E prea mult haos! Eu am nevoie de liniște!

— Și eu am nevoie de ajutor! am răspuns eu, cu lacrimi în ochi.

A plecat trântind ușa. Nu m-a sunat două zile. M-am simțit abandonată ca un copil care așteaptă să fie luat acasă de părinți care nu mai vin.

Când s-a întors, avea ochii roșii și mirosul acela familiar de tutun ieftin.

— Ana, nu știu dacă pot să-ți ofer ce vrei tu… Dar nici fără tine nu pot.

Am început să plâng. Mi-am amintit de toate serile în care adormeam cu telefonul în mână, așteptând un mesaj de la el. De toate zilele în care fetele mă întrebau: „Vine Vlad azi?” și eu nu știam ce să le răspund.

Prietenii mei au început să mă evite. „Te-ai schimbat, Ana”, mi-a spus Irina într-o zi la cafea. „Ești mereu tristă sau nervoasă. Nu mai râzi ca înainte.”

Avea dreptate. Mă simțeam prinsă într-o capcană: dacă îl lăsam pe Vlad, rămâneam singură cu fetele și cu frica de a nu mai fi iubită niciodată. Dacă rămâneam cu el, riscam să mă pierd pe mine însămi.

Într-o seară, după ce fetele au adormit, am deschis laptopul și am început să scriu povestea noastră pe un forum anonim. Am primit zeci de răspunsuri: unele femei mă încurajau să lupt pentru dragoste; altele îmi spuneau să fug cât mai repede.

Într-o zi ploioasă de martie, Vlad a venit cu o pungă de la Mega Image și un zâmbet obosit:

— Am găsit ceva de lucru la o firmă de construcții. Poate reușesc să pun niște bani deoparte… Poate… poate ne facem și noi un rost.

Dar peste două săptămâni a fost dat afară. Apoi a dispărut iar câteva zile.

Într-o seară târzie, după ce am terminat de spălat vasele, m-am uitat lung în oglindă și m-am întrebat: „Cât timp mai pot trăi între două lumi? Cât timp pot spera că omul pe care îl iubesc se va schimba?”

A doua zi i-am spus lui Vlad că trebuie să ne despărțim. A plâns ca un copil rătăcit.

— Ana… eu n-am avut niciodată o familie adevărată… Tu ai fost tot ce mi-am dorit.

— Și tu ai fost tot ce mi-am dorit… Dar nu e destul.

Acum scriu aceste rânduri cu inima frântă și cu fetele dormind liniștite lângă mine. Mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate dragostea nu e întotdeauna suficientă ca să țină doi oameni împreună… Sau poate am renunțat prea repede?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că merită să lupți pentru cineva care nu poate lupta nici pentru el însuși?