Între două lumi: Povestea mea cu Vlad și mama lui

— Nu-mi place cum te uiți la el, Irina. Să nu crezi că nu văd! vocea doamnei Stancu răsună ascuțit în bucătăria mică, plină de abur și miros de sarmale. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, iubitul meu, stătea cu ochii în pământ, ca un copil prins cu minciuna.

— Mamă, te rog… nu e cazul să… încercă el, dar femeia îl întrerupse cu un gest scurt.

— Vlad, tu ești băiatul meu. Știi bine că eu vreau doar ce-i mai bun pentru tine. Irina, dacă vrei să faci parte din familia noastră, trebuie să înveți să respecți regulile mele.

Am simțit cum mă sufoc. Era a treia oară săptămâna asta când mă chema la ea „să discutăm”. De fiecare dată, discuția se transforma într-un interogatoriu despre ce fac, unde mergem, ce gătesc, dacă îi calc cămășile lui Vlad destul de bine. Și Vlad… Vlad nu spunea nimic. Îi vedeam privirea vinovată când îi povestea mamei tot ce făceam împreună. Parcă eram două adolescente care se ceartă pentru același băiat, doar că una era mama lui.

Prima dată când am venit la ei acasă, am simțit că nu sunt binevenită. Doamna Stancu mi-a analizat hainele din cap până-n picioare și a întrebat cu voce tare:

— Asta e tot ce ai găsit să porți?

Vlad a râs stânjenit și a încercat să schimbe subiectul, dar eu am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Am încercat să o impresionez, să-i gătesc prăjitura preferată, să o ajut la curățenie, dar nimic nu era suficient.

— Nu ești ca fosta lui prietenă, Andreea. Ea știa să facă sarmale ca lumea! mi-a spus într-o zi, când încercam să-i explic că nu toată lumea gătește la fel.

Vlad era prins la mijloc. Îl vedeam cum se zbate între dorința de a-și mulțumi mama și dragostea pentru mine. Dar de fiecare dată când încercam să vorbim serios despre asta, îmi spunea:

— Irina, știi cum e mama. Nu te supăra pe ea. O să se obișnuiască.

Dar nu se obișnuia. Ba chiar devenea tot mai posesivă. Îl suna de zece ori pe zi, îi trimitea mesaje când eram împreună: „Ai mâncat?”, „Cu cine ești?”, „Să nu uiți că duminică vii la mine!”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad pentru că refuzasem să mergem la masa de duminică la mama lui, am izbucnit:

— Vlad, tu ești cu mine sau cu mama ta? Nu mai pot așa! Simt că trăiesc cu amândoi!

El s-a uitat la mine lung și a oftat:

— Irina, nu pot să-i spun nu. E singură de când a murit tata… Nu vreau să sufere.

Am simțit un amestec de milă și furie. Știam că îi e greu, dar și mie îmi era greu. Începusem să mă izolez de prieteni, să evit să-i povestesc mamei mele prin ce trec, ca să nu o supăr. Mă simțeam singură și neînțeleasă.

Într-o zi, am primit un mesaj de la doamna Stancu: „Sper că nu-l influențezi pe Vlad să se mute cu tine. El are nevoie de familie.”

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am mers direct la Vlad și i-am arătat mesajul.

— Vlad, eu nu mai pot! Ori punem limite, ori mă pierzi!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu dacă pot…

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la toate momentele frumoase dintre noi: plimbările prin Herăstrău, serile în care găteam împreună, planurile de vacanță. Dar toate păreau umbrite de prezența ei.

A doua zi am decis să plec pentru câteva zile la ai mei în Ploiești. Mama m-a privit lung când am intrat pe ușă:

— Ce-ai pățit, fată? Ai ochii umflați de plâns!

Am izbucnit și i-am povestit totul. Mama a oftat și mi-a spus:

— Dragostea adevărată înseamnă curajul de a-ți apăra fericirea. Dacă Vlad nu poate face asta pentru tine… poate că nu e omul potrivit.

Cuvintele ei m-au durut, dar aveau un sâmbure de adevăr. După câteva zile, Vlad m-a sunat:

— Irina… îmi lipsești. Am vorbit cu mama. I-am spus că trebuie să ne respecte spațiul. Nu a fost ușor… dar vreau să încercăm altfel.

M-am întors la București cu inima strânsă. Doamna Stancu m-a întâmpinat rece, dar nu a mai comentat nimic. Vlad era mai atent cu mine, încerca să mă protejeze de presiunea mamei lui.

Dar liniștea era fragilă. Oricând putea izbucni o nouă ceartă sau o nouă criză de gelozie maternă.

Mă întreb uneori: cât putem lupta pentru dragoste înainte ca totul să devină prea greu? Oare merită să rămâi într-o relație unde mereu cineva trebuie să aleagă între tine și familia lui?