Între două lumi: Povestea mea despre iubire, familie și sacrificiu

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia lovea geamurile apartamentului nostru din cartierul Titan.

Radu s-a uitat la mine, obosit după o zi lungă la birou. — Ce s-a întâmplat acum, Ilinca? Mama iar a zis ceva?

Mi-am strâns genunchii la piept pe canapea. — Nu e doar ce spune, e felul în care mă privește. Parcă nu sunt niciodată destul de bună pentru voi. Parcă nu am loc aici.

A tăcut. Știam că nu va lua partea nimănui, dar tăcerea lui mă durea mai tare decât orice cuvânt. M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră. Îmi simțeam inima bătând nebunește. Aveam aproape cincizeci de ani și viața mea părea că se întoarce la punctul zero.

Am divorțat acum zece ani de Mihai, după ce l-am prins cu o altă femeie. Am crezut că nu voi mai avea curaj să iubesc pe cineva vreodată. Dar Radu a apărut în viața mea ca o rază de soare după furtună. Ne-am cunoscut la serviciu, la contabilitate. El era mereu atent, glumeț, și m-a făcut să simt din nou că merit să fiu iubită.

Totul a fost frumos până când mama lui, doamna Lidia, a rămas văduvă și s-a mutat la noi. La început am încercat să fiu înțelegătoare. Știam cât de greu îi este lui Radu să-și vadă mama singură. Dar cu fiecare zi care trecea, simțeam cum spațiul meu se micșorează.

— Ilinca, ai pus prea multă sare în ciorbă. — Ilinca, nu așa se calcă o cămașă. — Ilinca, tu nu știi să ții o casă ca lumea…

Fiecare reproș era ca o picătură chinezească. Încercam să-i răspund frumos, să nu fac scandal. Dar uneori mă trezeam noaptea plângând în pernă, întrebându-mă dacă nu cumva am greșit alegând din nou iubirea.

Într-o duminică dimineața, când Radu era plecat la piață, doamna Lidia a intrat în bucătărie unde pregăteam cafeaua.

— Să știi că băiatul meu merită mai mult decât îi poți tu oferi, mi-a spus fără ocol.

Am rămas cu lingurița suspendată deasupra ceștii.

— Doamnă Lidia, încerc să fac tot ce pot pentru el și pentru dumneavoastră…

— Nu e de ajuns! O femeie adevărată știe să-și țină bărbatul aproape și familia unită. Tu ai venit aici cu bagajele tale de la alt bărbat! Nu vreau să-l văd pe Radu suferind cum am suferit eu!

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic. În acea zi am decis că trebuie să vorbesc cu Radu.

Seara, după ce am cinat în liniște apăsătoare, i-am spus:

— Radu, nu mai pot trăi așa. Ori găsim o soluție, ori… eu plec.

A rămas mut câteva secunde.

— Ilinca, știi că te iubesc. Dar mama nu are pe nimeni altcineva. Nu pot s-o las singură…

— Și eu? Eu cine sunt pentru tine?

A oftat adânc.

— Ești femeia pe care o iubesc. Dar nu pot alege între voi două.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am dormit prost în noaptea aceea. M-am gândit la fiica mea, Ana-Maria, care locuia la Cluj și mă suna mereu să mă întrebe dacă sunt fericită.

Într-o zi m-a sunat:

— Mamă, tu chiar ești bine acolo? Mereu te aud tristă…

— E greu, fata mea… Nu știu ce să fac.

— Mamă, tu meriți să fii fericită! Nu trebuie să te sacrifici mereu pentru alții!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

Într-o seară, când Radu a venit acasă cu un buchet de flori și o cutie mică de catifea roșie, am știut ce urmează.

— Ilinca… vrei să fii soția mea?

Am simțit cum mi se taie respirația. Am privit spre doamna Lidia care ne urmărea din pragul ușii.

— Radu… eu… nu pot să spun da acum. Nu așa. Nu cât timp trăim toți trei sub același acoperiș și eu mă simt ca o musafiră în propria casă.

A lăsat capul în jos.

— Atunci… ce vrei să fac?

— Vreau să simt că suntem o familie adevărată. Că am și eu un loc aici. Că nu trebuie să mă justific pentru fiecare gest sau greșeală.

Au urmat zile tensionate. Doamna Lidia a început să mă ignore complet. Radu era prins între noi două ca într-un clește. Eu mergeam la serviciu cu ochii umflați de plâns și mă întorceam acasă cu inima strânsă.

Într-o seară am găsit curajul să-i spun Lidiei tot ce aveam pe suflet:

— Doamnă Lidia, știu că vă e greu fără soțul dumneavoastră și că vă e teamă să nu-l pierdeți pe Radu. Dar eu nu vreau să vă iau locul. Vreau doar să fiu acceptată și respectată ca parte din această familie.

M-a privit lung, fără să spună nimic. A doua zi dimineață mi-a lăsat pe masă o cană de cafea și un bilețel: „Poate n-am fost dreaptă cu tine. Hai să încercăm din nou.”

Nu știu dacă lucrurile vor fi vreodată perfecte între noi trei. Dar știu că merit să fiu iubită și respectată.

Mă întreb uneori: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi aleg liniștea sufletului în locul compromisului? Voi ce ați face în locul meu?