Între două lumi: Povestea mea despre prietenie, familie și neîncredere

— Nu mai suport, Irina! Nu înțeleg de ce trebuie să vorbești cu ea în fiecare zi!
Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, printre farfuriile nespălate și jucăriile lui Radu împrăștiate pe jos. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile.
— Sorin, nu e vorba despre mine sau despre Maria. E vorba despre Radu. El are nevoie de bunica lui, mai ales acum, după tot ce s-a întâmplat cu Vlad…
— Vlad, Vlad! Mereu e vorba despre trecutul tău! Nu vezi că mă rănește?
Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să țip, să plâng, să fug. Dar am rămas acolo, cu ochii închiși o clipă, încercând să-mi amintesc de ce am ales să rămân cu Sorin după tot ce am trecut cu Vlad.

Când m-am despărțit de Vlad, lumea mea s-a prăbușit. Nu pentru că îl iubeam încă — dragostea murise demult, sub greutatea reproșurilor și a tăcerilor apăsătoare — ci pentru că Radu avea doar șase ani și nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă. Maria, fosta mea soacră, a fost singura care mi-a întins o mână sinceră. Venea la noi cu plăcinte calde și povești pentru Radu, mă ajuta cu temele lui și îmi spunea mereu: „Irina, tu ești tot familia mea.”

Așa a început prietenia noastră. O prietenie ciudată pentru mulți, dar vitală pentru mine. Într-o lume în care toți mă judecau — părinții mei din Buzău care nu acceptau divorțul, vecinii care șușoteau la colțuri — Maria era singura care mă asculta fără să mă condamne.

Apoi a apărut Sorin. L-am cunoscut la serviciu, la contabilitate. Era blând, atent și părea că înțelege tot ce am trăit. La început, era curios despre trecutul meu, dar nu părea deranjat. Însă pe măsură ce relația noastră a devenit mai serioasă și Maria a rămas prezentă în viața noastră, Sorin a început să se schimbe.

— Nu e normal să vorbești zilnic cu fosta ta soacră! Ce zice lumea? Ce zic prietenii mei?
— Nu-mi pasă ce zice lumea! Radu are nevoie de ea!
— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta?

Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac. Pentru prima dată am văzut cât de mult îl doare. Dar nu puteam renunța la Maria. Nu doar pentru Radu — ci și pentru mine. Era singura care mă făcea să mă simt întreagă.

Într-o seară ploioasă de martie, Sorin a venit acasă mai devreme. Eu eram pe canapea cu Maria și Radu, jucam „Nu te supăra frate”. Când a intrat pe ușă și ne-a văzut râzând, s-a oprit în prag ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Poate ar trebui să plec eu… a murmurat Maria jenată.
— Nu! am zis eu repede. Te rog, rămâi.
Sorin s-a uitat la mine cu ochii plini de reproș.
— Nu vezi că nu mai e loc pentru mine aici?

După ce Maria a plecat, am avut cea mai grea discuție din viața mea.
— Irina, eu te iubesc. Dar nu pot trăi mereu în umbra trecutului tău. Simt că nu sunt destul pentru tine.
— Sorin… nu e vorba despre trecut. E despre familie. Despre copilul meu!
— Dar eu? Eu nu fac parte din familia ta?

Am plâns amândoi în acea noapte. Am plâns pentru tot ce nu puteam schimba și pentru tot ce riscam să pierdem.

Zilele următoare au fost reci și tăcute. Sorin se retrăgea tot mai mult, iar eu mă simțeam prinsă între două lumi: una în care eram mama lui Radu și prietena Mariei, alta în care încercam să fiu partenera perfectă pentru Sorin.

Într-o duminică dimineață, l-am găsit pe Sorin împachetându-și hainele.
— Pleci?
— Da. Am nevoie de timp să mă gândesc dacă pot accepta situația asta.

Am rămas singură în apartament, cu Radu adormit lângă mine și cu un gol imens în suflet. M-am dus la Maria plângând.
— Poate ar trebui să mă îndepărtez… Poate Sorin are dreptate…
Maria m-a luat de mână:
— Irina, tu trebuie să faci ceea ce simți că e bine pentru copilul tău și pentru tine. Oamenii vin și pleacă, dar familia rămâne.

Au trecut luni până când Sorin s-a întors. Mi-a spus că a vorbit cu un psiholog și că a înțeles cât de important e ca Radu să aibă stabilitate și iubire din toate părțile.
— Nu vreau să te pierd din cauza nesiguranței mele. Dar am nevoie să știu că sunt important pentru tine.
L-am privit lung:
— Ești important. Dar trebuie să înțelegi că familia nu e doar sânge sau acte. Familia e cine rămâne lângă tine când toți ceilalți pleacă.

Astăzi suntem împreună încă, dar nu e ușor. Încercăm să găsim un echilibru între trecut și prezent, între nevoile copilului meu și nevoile noastre ca adulți.

Mă întreb uneori: câte compromisuri trebuie să faci ca să păstrezi pacea într-o familie? Și cât din tine poți sacrifica fără să te pierzi cu totul?