Între două lumi: Povestea mea despre viața cu soacra

— Irina, iar ai lăsat cana pe masă! Ți-am spus de o mie de ori că aici nu e hotel!
Vocea Mariei, soacra mea, răsuna ca un clopot spart în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum mi se strânge stomacul. Vlad, soțul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Radu, băiețelul nostru de trei ani, se juca pe covor cu o mașinuță stricată, privind când la mine, când la bunica lui.

— Maria, las-o, te rog, e doar o cană… a încercat Vlad timid, dar vocea lui s-a stins înainte să ajungă la urechile mamei sale.

Așa arăta fiecare dimineață din ultimii patru ani. Am venit aici după ce ne-am căsătorit, pentru că nu aveam bani să ne luăm o garsonieră. Maria ne-a primit cu brațele deschise la început. „Suntem familie”, spunea ea. Dar familia ei avea reguli stricte și spațiu puțin pentru mine.

La început am încercat să mă adaptez. Îi găteam mâncărurile preferate, îi spălam hainele separat, îi respectam tabieturile. Dar orice făceam era greșit. Dacă puneam prosoapele altfel decât era obișnuită, se supăra. Dacă uitam să închid lumina la baie, mă certa. Dacă Radu plângea noaptea, venea la noi în cameră și ne spunea că nu știm să-l creștem.

Într-o seară, după ce Vlad a venit târziu de la muncă, am încercat să-i spun cât de greu îmi este.

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai am aer aici. Mama ta mă controlează la fiecare pas.

— Irina, știu… dar ce să facem? Nu avem unde să mergem. Și ea e tot mama mea…

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una a datoriilor și lipsurilor noastre, alta a regulilor absurde impuse de Maria. Într-o zi, când am venit acasă de la serviciu, am găsit-o pe Maria răscolindu-mi dulapul.

— Ce faci acolo? am întrebat șocată.

— Caut cearșaful meu! L-ai luat tu! Mereu îmi dispar lucruri de când ai venit aici!

Mi-au dat lacrimile de furie și umilință. Nu luasem nimic. Dar nu conta. Pentru ea eram mereu vinovată.

În acea seară am avut prima ceartă adevărată cu Vlad.

— De ce nu-i spui nimic? De ce trebuie să mă simt ca o intrusă în propria casă?

— Irina, nu vreau scandal… E bătrână, nu se schimbă…

— Dar eu? Eu trebuie să mă schimb până nu mai rămâne nimic din mine?

A doua zi dimineață, Maria a intrat peste mine în baie fără să bată la ușă.

— Iar ai uitat să strângi prosopul! Și ai lăsat pasta de dinți deschisă! Nu știu cum ai fost crescută la tine acasă!

Mi-am mușcat buzele să nu plâng. M-am uitat în oglindă și m-am întrebat cine sunt femeia asta obosită și tristă care mă privește. Unde dispăruse Irina cea veselă?

Au urmat luni întregi de certuri mărunte: despre cum punem hainele la uscat, despre cât timp petrec la duș, despre faptul că Radu face prea mult zgomot sau că Vlad nu-și spală încălțările la timp. Orice gest era un motiv de reproș.

Într-o duminică dimineață, Maria a intrat val-vârtej în camera noastră:

— Gata! Nu mai suport! Ori plecați voi, ori plec eu! Nu mai vreau să-mi văd casa plină de lucrurile tale peste tot!

Vlad s-a ridicat brusc din pat:

— Mamă, te rog… Nu e nevoie să țipi…

— Ba da! Vreau liniște! Vreau casa mea înapoi!

Am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit pe balcon și am plâns până nu am mai avut lacrimi. În acea zi am decis că trebuie să plecăm orice ar fi.

Am început să caut chirii pe internet. Am găsit o garsonieră micuță la marginea orașului. Era scumpă pentru noi, dar era singura șansă să respir din nou.

Când i-am spus Mariei că plecăm, a început să plângă:

— Cum poți să-mi faci asta? După tot ce am făcut pentru voi!

Nu i-am răspuns. Nu mai aveam putere. În ziua mutării, Radu m-a întrebat:

— Mami, unde mergem?

— Acasă, puiule… Acasă la noi.

Au trecut două luni de atunci. În fiecare dimineață deschid geamul și inspir aerul rece fără teamă că cineva mă va certa pentru asta. Vlad e mai liniștit. Radu râde mai mult.

Dar uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare familia trebuie să fie sacrificiu fără sfârșit sau curajul de a-ți găsi propriul drum? Voi ce ați fi făcut în locul meu?