Între două lumi: Povestea mea după căsătorie

— Nu, nu poți pune pătrunjel în ciorbă, Irina! Mama a zis clar că nu-i place!
Vocea lui Radu răsună tăios din pragul bucătăriei, iar eu, cu lingura suspendată deasupra oalei, simt cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să gătesc ceva pe gustul meu, dar mereu apărea o regulă nouă, o interdicție venită de la mama lui. Mă uit la el, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Radu, e doar pătrunjel… mie îmi place.
— Știi bine că mama vine la masă diseară. Nu vreau scandal!

Mă întorc spre geam, încercând să-mi ascund frustrarea. De când ne-am mutat împreună, viața mea s-a transformat într-o listă nesfârșită de reguli dictate de soacra mea, doamna Mariana. La început am crezut că e doar o perioadă de adaptare, că dragostea noastră va trece peste orice. Dar cu fiecare an, simțeam cum mă pierd pe mine însămi.

Prima dată când am simțit cu adevărat că nu mai am control asupra vieții mele a fost la aniversarea noastră de doi ani. Îmi doream să mergem la munte, doar noi doi. Plănuisem totul în secret, dar când i-am spus lui Radu, a zâmbit stânjenit.

— Mama vrea să mergem la sora ei la țară. A zis că n-a mai văzut-o de mult și…
— Dar e aniversarea noastră!
— Știu, Irina, dar nu pot să-i spun nu. Știi cum e ea…

Am renunțat atunci la planurile mele, ca de fiecare dată. Am ajuns să mă simt ca o musafiră în propria viață. Deciziile importante — unde mergem în concediu, ce mobilă cumpărăm, chiar și ce culoare să aibă perdelele — toate treceau prin filtrul doamnei Mariana.

Prietenii mei au început să se îndepărteze. „Nu mai ai timp de noi”, îmi spunea Adina într-o zi la telefon. „De fiecare dată când te sun, ești ocupată cu ceva pentru familia lui Radu.” Avea dreptate. Îmi era rușine să recunosc cât de mult mă lăsasem modelată după dorințele altora.

Culmea a fost când am rămas însărcinată. Eram fericită și speriată în același timp. Visam la momentul când îi voi spune lui Radu și vom plănui împreună viitorul copilului nostru. Dar reacția lui m-a lăsat fără cuvinte.

— Trebuie să-i spunem mamei imediat! Ea știe cel mai bine ce trebuie făcut!

Din acel moment, fiecare decizie legată de sarcină — ce medic să aleg, ce să mănânc, chiar și cum să dorm — era discutată și aprobată de soacra mea. M-am simțit ca un spectator la propria viață.

Într-o seară, după ce adormise copilul și Radu era plecat cu prietenii lui la fotbal, am rămas singură în bucătărie. Am deschis telefonul și am început să citesc forumuri despre relații toxice și dependență emoțională. M-am regăsit în fiecare poveste. Am plâns ore întregi, simțind că nu mai pot respira sub greutatea compromisurilor făcute.

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Radu, simt că nu mai pot continua așa. Nu mai sunt eu însămi…
El s-a uitat la mine confuz.

— Ce vrei să spui?
— Vreau să luăm deciziile împreună, fără ca mama ta să fie mereu implicată în tot ce facem!
— Dar ea ne vrea doar binele…
— Poate, dar eu nu mai pot trăi după regulile altcuiva!

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri și lacrimi. Radu nu înțelegea de ce mă deranjează atât de tare implicarea mamei lui. Pentru el era normal; crescuse într-o familie unde mama decidea totul.

Am început să merg la terapie pe ascuns. Doamna Lidia, psiholoaga mea, m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri.

— Irina, ai dreptul la propriile tale alegeri. Nu ești egoistă dacă vrei să fii fericită!

Încet-încet am început să spun „nu”. Prima dată a fost greu — la o masă de duminică, doamna Mariana a vrut să-i dau copilului supa ei specială.

— Mulțumesc, dar prefer să-i dau ce mi-a recomandat medicul pediatru, am spus cu voce tremurată.

Toți au tăcut câteva secunde. Radu s-a uitat la mine surprins, iar soacra mea a bombănit ceva printre dinți. Dar pentru prima dată simțeam că respir.

Au urmat luni dificile. Certuri cu Radu, discuții tensionate cu soacra mea, priviri acuzatoare din partea rudelor. Dar am continuat să lupt pentru mine însămi.

Într-o seară târzie de toamnă, după o altă ceartă aprinsă cu Radu despre cine are dreptul să decidă pentru familia noastră, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva am pierdut prea mult timp încercând să fiu pe placul tuturor.

Acum copilul meu are trei ani și începe să pună întrebări despre lume. Vreau ca el să crească văzând o mamă puternică, nu una care tace și acceptă orice pentru liniște.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre reguli și compromisuri? Poate că nu e niciodată prea târziu să ne regăsim curajul de a spune „ajunge”.

Dacă ai fi în locul meu, ai avea puterea să-ți recapeți vocea? Sau ai continua să trăiești după regulile altora?