Între două lumi: Povestea mea la 57 de ani, când iubirea se lovește de zidul familiei

— Mamă, nu pot să cred că faci asta! Ai 57 de ani, nu vezi că omul ăsta te minte? Irina îmi aruncă vorbele ca pe niște pietre reci, cu ochii umezi și vocea tremurândă. Stăm față în față în bucătăria noastră mică din Pitești, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină, dar încerc să-mi păstrez calmul.

— Irina, te rog… Nu e așa cum crezi. Mihai nu e un escroc. M-a făcut să mă simt din nou vie după atâția ani de singurătate. Nu vreau să trăiesc cu frică sau rușine pentru că iubesc la vârsta asta.

Irina oftează adânc și-și trece mâna prin părul ei castaniu, moștenit de la mine. — Mamă, tu nu vezi? Are nevoie de bani, nu de tine. De când a apărut în viața ta, numai probleme ai. Ți-a cerut deja să-i semnezi niște acte pentru apartament! Cum poți fi atât de naivă?

Mă uit la ea și-mi dau seama cât de mult îi pasă. Dar nu pot să nu simt că mă judecă prea aspru. După ce tatăl ei a murit acum zece ani, am trăit doar pentru ea. Am muncit ca asistentă medicală până mi-au amorțit picioarele și mi s-au umflat mâinile. Am renunțat la tot ce era al meu pentru ca ea să aibă o viață mai bună. Și acum, când în sfârșit simt că pot să respir din nou, sunt pusă la zid.

Mihai a apărut în viața mea într-o zi ploioasă de aprilie, la coadă la farmacie. Mi-a zâmbit larg și mi-a spus că am ochi frumoși. Am râs, crezând că glumește. Dar a doua zi m-a așteptat cu o cafea caldă și o umbrelă. Așa a început totul — timid, ca o ploaie măruntă care se transformă încet într-un râu puternic.

— Mamă, te rog, nu-l lăsa să profite de tine! Dacă nu te gândești la tine, măcar gândește-te la mine! strigă Irina, iar vocea ei se frânge.

— M-am gândit toată viața doar la tine, îi răspund încet. Dar acum vreau să mă gândesc și la mine. Nu vreau să mor singură.

Irina izbucnește în plâns și iese trântind ușa. Rămân singură cu gândurile mele, cu ceașca de cafea rece și cu o liniște apăsătoare care mă sufocă.

În acea noapte nu pot dormi. Mă întorc pe toate părțile în patul meu gol și mă întreb dacă nu cumva are dreptate. Mihai e cu douăzeci de ani mai tânăr decât mine. Are un trecut pe care îl cunosc doar pe jumătate — o căsnicie eșuată, un copil pe care nu l-a mai văzut de ani buni, datorii despre care vorbește vag. Dar când mă ține în brațe și îmi spune că sunt frumoasă, uit de toate astea.

A doua zi îl chem pe Mihai la mine. Stăm amândoi pe canapea, iar eu îi povestesc tot ce mi-a spus Irina.

— Iubita mea, știu că e greu pentru ea să accepte. Dar eu te iubesc sincer. Nu vreau nimic de la tine decât să fim împreună. Dacă vrei, renunț la ideea cu apartamentul. Nu am nevoie de nimic altceva decât de tine.

Îl privesc lung și încerc să citesc adevărul în ochii lui negri. Vreau să cred că spune adevărul. Vreau să cred că merit și eu o șansă la fericire.

Trec săptămâni tensionate. Irina nu-mi mai răspunde la telefon. Prietenele mele mă bârfesc pe la colțuri — „S-a găsit și Mariana să se mărite la bătrânețe! O s-o lase Mihai cu ochii-n soare!” Vecina de la trei îmi spune direct: „Femeie, ai înnebunit? Ce-ți trebuie bărbat acum?”

Dar eu simt că trăiesc din nou. Merg cu Mihai la teatru, dansăm în sufragerie pe muzica veche a lui Dan Spătaru, gătim împreună sarmale duminica dimineața. Pentru prima dată după mulți ani râd cu poftă.

Într-o seară, Irina vine pe neașteptate acasă. Îl găsește pe Mihai în bucătărie, spălând vasele.

— Ce cauți aici? îl întreabă rece.

— Încerc doar să o fac fericită pe mama ta, răspunde el calm.

— Dacă îi faci rău, te distrug! spune Irina printre dinți.

Mihai se uită la mine speriat. Eu mă apropii de Irina și o iau în brațe.

— Te iubesc, copilul meu. Dar trebuie să mă lași să-mi trăiesc viața cum simt eu.

Irina plânge în brațele mele ca atunci când era mică și visa urât noaptea.

— Mi-e frică să nu suferi… Nu vreau să te pierd…

— Nu mă pierzi, îi șoptesc. Doar mă regăsesc.

După luni de zile de tensiuni și certuri, Irina începe să-l accepte pe Mihai încet-încet. Îl privește cu suspiciune, dar îl lasă să stea la masă cu noi. Încercăm să reconstruim ceva ce s-a rupt între noi — încrederea.

Astăzi stau pe balcon cu o cană de ceai și privesc apusul peste blocurile gri ale orașului meu. Mă întreb: avem voie să iubim oricând? Sau trebuie mereu să cerem permisiunea celor din jur? Oare fericirea mea merită sacrificiul liniștii familiei mele? Voi ce ați face în locul meu?