Între două lumi: Povestea mea printre socri

— Raluca, nu pune lingura acolo! La noi în casă, tacâmurile se lasă mereu în sertarul de jos, nu pe masă! vocea doamnei Mariana răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit proaspăt ascuțit. M-am oprit brusc, cu lingura în mână, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Era a treia oară săptămâna asta când făceam ceva „greșit”.

Nu mi-am imaginat niciodată că viața de după nuntă va fi atât de complicată. Când eu și Vlad am decis să ne mutăm la părinții lui, părea o soluție temporară, doar până strângem bani pentru apartamentul nostru. Dar lunile au trecut, iar casa mare din cartierul Militari a devenit scena unui război tăcut între generații.

În fiecare dimineață, mă trezeam înaintea tuturor, încercând să fiu „nora perfectă”. Pregăteam cafeaua, mă asiguram că bucătăria e curată, dar mereu găsea doamna Mariana ceva de comentat. — Raluca, ai pus prea mult zahăr în cafeaua lui tata! — Raluca, nu așa se spală vasele! — Raluca, la noi nu se aruncă pâinea veche! Fiecare observație era ca o picătură chinezească pe sufletul meu obosit.

Vlad încerca să mă liniștească. — Lasă, iubita mea, mama e doar puțin mai… tradiționalistă. O să se obișnuiască. Dar el nu era acolo când doamna Mariana intra peste mine în cameră fără să bată la ușă sau când domnul Ion îmi spunea la masă: — La noi în familie, femeia trebuie să știe să facă sarmale ca lumea!

Într-o seară, după ce am auzit-o pe soacra mea spunându-i vecinei de la trei că „Raluca nu prea știe să țină casa”, am izbucnit în plâns. Vlad m-a găsit pe balcon, tremurând de nervi și frustrare.

— Nu mai pot, Vlad! Simt că nu mai sunt eu însămi. Parcă trăiesc într-un acvariu unde toată lumea mă privește și mă judecă.

El m-a strâns în brațe, dar am simțit că nici el nu știe cum să mă ajute. Între noi se strecurase o tăcere apăsătoare. Începusem să ne certăm din nimicuri: cine spală vasele, cine duce gunoiul, cine îi răspunde mamei lui când comentează.

Într-o duminică, la masa de prânz, domnul Ion a adus vorba despre copii:

— Când aveți de gând să ne faceți și nouă un nepot? Nu mai sunteți copii!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nici nu apucasem să ne găsim locul în casa asta și deja eram presați să facem următorul pas. Vlad a încercat să schimbe subiectul, dar privirile părinților lui spuneau totul: nu eram suficient de bună pentru fiul lor dacă nu le ofeream ce-și doreau.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am ieșit la plimbare cu Vlad și i-am spus:

— Nu mai pot trăi așa. Simt că mă sufoc. Ori găsim o soluție, ori… nu știu ce se va întâmpla cu noi.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Mariana în bucătărie, pregătind plăcinte. M-am apropiat timid:

— Pot să vă ajut?

M-a privit lung și a oftat:

— Nu e nevoie. Oricum nu le faci ca mine.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din bucătărie și m-am dus direct la Vlad:

— Gata! Mergem să vedem apartamente de închiriat. Nu mai pot trăi cu impresia că orice fac e greșit.

A urmat o perioadă tensionată. Părinții lui Vlad s-au supărat când au aflat că vrem să plecăm. — Cum adică? Nu vă e bine aici? Ce o să zică lumea? — a întrebat doamna Mariana cu ochii umezi.

Am încercat să le explic că avem nevoie de spațiul nostru, dar n-au vrut să audă. S-au simțit trădați, iar Vlad s-a trezit prins la mijloc între mine și familia lui.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama lui, Vlad a venit la mine cu ochii roșii:

— Raluca, îmi pare rău că te-am adus aici. N-am știut că va fi atât de greu.

L-am luat de mână și i-am spus:

— Nu e vina ta. Dar trebuie să alegem ce e mai important: liniștea noastră sau așteptările altora?

După multe discuții și lacrimi, am reușit să ne mutăm într-un apartament micuț din Drumul Taberei. Primele zile au fost ciudate — liniște prea multă după atâta agitație. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Relația cu socrii s-a răcit pentru o vreme. Doamna Mariana nu m-a sunat deloc primele două luni. Dar apoi, într-o zi, mi-a trimis un mesaj: „Sper că sunteți bine. Dacă ai nevoie de rețeta mea de plăcinte, ți-o pot scrie.”

Am zâmbit amar și i-am răspuns: „Mulțumesc. Poate într-o zi le vom face împreună.”

Acum privesc în urmă și mă întreb: oare câte familii trăiesc aceeași dramă tăcută? Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru liniștea celorlalți? Și cât din noi pierdem pe drum?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să plecați sau ați fi încercat să vă adaptați până la capăt?