Între două lumi: Povestea reîntâlnirii după 25 de ani

— Nu-mi vine să cred că ești tu, Vlad! vocea ei tremura ușor, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu visează. Eram la coadă la farmacie, într-o după-amiază ploioasă de aprilie, când am auzit numele meu rostit cu o familiaritate care mi-a străpuns inima. M-am întors și am văzut-o pe Irina, prima mea iubire, femeia care mi-a marcat adolescența și pe care nu o mai văzusem de 25 de ani.

M-am blocat. În jurul nostru, oamenii se grăbeau, ploaia bătea în geamuri, iar eu simțeam că timpul s-a oprit. Irina avea aceiași ochi verzi, dar în privirea ei era o oboseală pe care nu o cunoșteam. Am zâmbit stângaci.

— Irina… Ce faci aici?

— Am venit să-i iau mamei medicamentele. Tu?

— La fel… pentru tata.

A urmat o tăcere apăsătoare. Parcă ne era teamă să spunem mai mult. În mintea mea se derulau imagini din liceu: plimbările prin Parcul Central, bilețelele strecurate în bancă, sărutul furat sub teiul bătrân din curtea școlii. Și apoi despărțirea noastră bruscă, când eu am plecat la București la facultate și ea a rămas acasă, să aibă grijă de fratele ei bolnav.

— Poate bem o cafea? am întrebat, fără să mă gândesc prea mult.

A acceptat. Ne-am așezat la o masă lângă geam, privind cum ploaia spăla străzile orașului nostru vechi. Am vorbit despre părinți, copii, serviciu. Eu — inginer la o firmă de construcții, căsătorit cu Alina de 20 de ani, doi băieți adolescenți. Ea — profesoară de română la același liceu unde ne-am cunoscut, divorțată de trei ani, fără copii.

La început am evitat subiectul trecutului. Dar era imposibil să nu-l atingem. Irina a oftat adânc.

— Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi fost dacă nu ne despărțeam?

M-am uitat la mâinile mele, rușinat. De câte ori nu mă gândisem la asta? De câte ori nu mă trezisem noaptea cu dorul acela surd?

— Da… Dar viața ne-a dus pe drumuri diferite.

— Sau poate noi am ales să mergem pe drumuri diferite, a spus ea încet.

Am simțit un nod în gât. Era adevărul pe care îl evitasem atâția ani. Eu am fugit spre București, spre libertate și visuri mari, iar ea a rămas aici, prinsă între datorii familiale și promisiuni nespuse.

— Vlad… Ți-e bine? Ești fericit?

Întrebarea m-a lovit ca un pumn în stomac. Ce înseamnă „fericit”? Aveam o familie frumoasă, o casă mare la marginea orașului, concedii la mare și la munte. Dar între mine și Alina se așternuse o liniște grea, plină de reproșuri nerostite și gesturi mecanice. Ne iubeam? Sau doar ne obișnuisem unul cu altul?

Irina m-a privit lung.

— Știi… uneori mă gândesc că am trăit două vieți: una pe care am vrut-o și una pe care am avut-o.

Am zâmbit trist.

— Și eu.

Ne-am despărțit cu promisiunea vagă că ne vom mai vedea. Dar în zilele următoare nu m-am putut gândi la altceva decât la ea. Am început să-i scriu mesaje scurte: „Ce mai faci?”, „Ai ajuns cu bine acasă?”, „Ți-ai găsit cartea despre Eminescu?” Răspundea mereu cald, uneori cu ironia aceea fină care mă cucerise cândva.

Într-o seară, după ce familia mea adormise, am ieșit pe balcon și am sunat-o.

— Vlad… De ce mă suni?

— Pentru că nu pot să dorm fără să-ți aud vocea.

A râs încet.

— N-ai dormit fără vocea mea 25 de ani…

— N-am dormit niciodată bine fără tine.

A urmat o tăcere lungă. Apoi mi-a spus:

— Știi că nu putem da timpul înapoi…

— Nu vreau timpul înapoi. Vreau doar să știu dacă mai există ceva între noi.

A doua zi ne-am întâlnit din nou. Am mers pe jos prin orașul nostru prăfuit, am vorbit despre tot și nimic. La despărțire, m-a privit în ochi și mi-a spus:

— Vlad… Nu vreau să fiu motivul pentru care familia ta suferă. Dar nici nu pot să mă prefac că nu simt nimic.

Am simțit cum mă sfâșie între două lumi: una a datoriei și una a dorinței. Acasă, Alina m-a întrebat:

— Ești bine? Pari absent în ultima vreme…

Am dat vina pe serviciu. Dar adevărul era altul. Mă simțeam prins într-o capcană: dacă rămâneam cu familia mea, trăiam cu regretul unei iubiri pierdute; dacă alegeam pe Irina, distrugeam tot ce construisem în 20 de ani.

Într-o duminică dimineață, băiatul meu cel mare m-a întrebat:

— Tata… Tu ai fost vreodată îndrăgostit cu adevărat?

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima.

— Da… Am fost.

— Și ce s-a întâmplat?

— Viața ne-a despărțit…

A zâmbit trist și a plecat la calculatorul lui. M-am gândit atunci cât de ușor e să pierzi ceva important fără să-ți dai seama.

Irina mi-a scris într-o noapte: „Nu vreau să te pierd din nou. Dar nici nu pot trăi cu jumătăți de măsură.”

Am realizat atunci că trebuie să aleg. Să-mi asum curajul de a-mi trăi viața sau să rămân prizonierul propriilor alegeri din trecut.

Acum stau singur în bucătărie, cu o cană de cafea rece în față și mă întreb: Oare avem dreptul la a doua șansă? Sau unele iubiri sunt menite doar să ne bântuie visele?

Voi ce ați face dacă v-ați reîntâlni prima iubire după 25 de ani? Ați risca totul pentru un nou început sau ați rămâne ancorați în trecut?