Între două lumi: Povestea unei alegeri greșite

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Tu chiar pleci?
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Tremuram, cu mâna pe clanța ușii, valiza la picioare. Fetița noastră, Mara, plângea în camera ei, iar eu simțeam cum mă sfâșie pe dinăuntru fiecare suspin al ei.
— Ioana, nu mai pot… Nu mai pot să trăiesc așa. Am nevoie de altceva.
— De altceva sau de altcineva?
Am tăcut. Privirea ei era tăioasă, dar și plină de disperare. Știa. Simțea. Și eu mă simțeam un laș, un trădător. Dar totuși am ieșit pe ușă, lăsând în urmă tot ce am construit împreună în doisprezece ani.

Nu a fost o decizie luată peste noapte. De luni bune mă simțeam străin în propria casă. Eu și Ioana nu mai vorbeam decât despre facturi, școală, cumpărături. Seara, fiecare pe telefonul lui, Mara între noi ca un zid tăcut. Și atunci a apărut ea: Cristina. Colega de la birou, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu gata să mă asculte. La început au fost doar glume nevinovate la cafea, apoi mesaje târzii în noapte, apoi… totul a scăpat de sub control.

Când am plecat la Cristina, am crezut că viața mea va începe din nou. Ea era tot ce nu mai era Ioana: atentă, caldă, fără griji sau reproșuri. Primele săptămâni au fost ca o vacanță prelungită. Ieșeam în oraș, râdeam, făceam planuri pentru viitor. Dar încet-încet, realitatea a început să muște din visul meu.

Cristina nu era pregătită pentru bagajul meu emoțional. Nu știa cum să reacționeze când mă vedea plângând după Mara sau când primeam mesaje furioase de la Ioana. Într-o seară, după ce am primit o poză cu Mara la serbarea școlii — fără mine — am izbucnit în plâns.

— Vlad, nu poți continua așa! Ori ești aici cu mine, ori te întorci la ei!
— Nu înțelegi… Mi-e dor de fata mea! Mi-e dor de viața mea!
— Atunci du-te! Eu nu vreau să fiu a doua alegere a nimănui!

Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am simțit mai singur ca niciodată. Am încercat să o sun pe Mara, dar nu mi-a răspuns. Ioana îmi trimitea doar mesaje scurte: „Nu mai are rost.” „Lasă-ne în pace.”

La birou, colegii mă priveau altfel. Unii șușoteau pe la colțuri, alții mă evitau. Mama m-a sunat într-o zi și mi-a spus cu voce stinsă:

— Vlad, tatăl tău nu mai doarme noaptea de când a aflat ce-ai făcut… Ce exemplu dai fetei tale?

M-am prăbușit atunci pe scaun și am început să plâng ca un copil. M-am întrebat: când am devenit omul ăsta? Când am ajuns să-mi distrug familia pentru o aventură?

Am încercat să repar lucrurile cu Ioana. Am mers la ea acasă cu flori și lacrimi în ochi.

— Te rog… Iartă-mă! Am greșit!
— Vlad, nu e atât de simplu! Ai distrus totul! Mara nu mai vrea să vorbească cu tine! Eu… nu știu dacă pot să te mai privesc la fel vreodată.

Mara m-a privit din pragul ușii cu ochi mari și triști.

— De ce ai plecat? Nu ne mai iubești?
— Ba da, puiule… Voi sunteți totul pentru mine!
— Atunci de ce ai ales-o pe ea?

Nu am avut răspuns. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Zilele au trecut greu. Cristina s-a îndepărtat tot mai mult; într-o dimineață am găsit apartamentul gol și un bilet: „Nu putem construi nimic pe ruinele altcuiva.”

Am rămas singur cu regretele mele. Am început să merg la terapie, să citesc despre iertare și reconstrucție. Am încercat să fiu prezent pentru Mara: o duceam la școală, îi scriam scrisori, îi lăsam cadouri la ușă. Încet-încet, a început să-mi răspundă la mesaje. Ioana însă era încă rece.

Într-o seară ploioasă, am stat cu toții la aceeași masă pentru prima dată după luni întregi. Mara povestea timid despre școală, Ioana tăcea. Eu am spus doar atât:

— Știu că v-am rănit și nu merit iertarea voastră. Dar vreau să încerc să fiu din nou tatăl și soțul de care aveți nevoie.

Ioana m-a privit lung.

— Vlad, iertarea nu vine peste noapte. Poate niciodată nu va fi ca înainte. Dar dacă vrei să fii aici pentru Mara… începe cu asta.

Acum trăiesc între două lumi: cea pe care am pierdut-o și cea pe care încerc să o reconstruiesc. Nu știu dacă voi primi vreodată iertarea lor deplină sau dacă rana se va vindeca vreodată complet.

Dar mă întreb: câți dintre noi realizează prea târziu ce contează cu adevărat? Oare putem repara ceea ce am distrus cu mâinile noastre? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?