Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu cred că e momentul potrivit să vorbim despre asta, a spus Gabi, evitându-mi privirea, în timp ce furculița îi tremura în mână. Mă uitam la el, simțind cum inima mi se strânge cu fiecare secundă care trecea. Eram la masa de duminică, în sufrageria părinților lui, iar aroma de sarmale plutea în aer ca o amintire a normalității pe care tocmai o pierdusem.

— Ba tocmai acum e momentul! am izbucnit eu, cu vocea tremurândă. Sunt însărcinată, Gabi! Nu putem să ne prefacem că totul e la fel ca înainte.

Doamna Ilona a oftat teatral și a lăsat lingura jos. — Draga mea, nu ești prima femeie care rămâne însărcinată fără să fie măritată. Nu trebuie să forțezi lucrurile. Gabi are dreptul să decidă pentru viața lui.

Domnul Lăzărescu s-a uitat la mine cu o privire blândă. — Poate ar trebui să ascultăm și ce are de spus fata. Nu e ușor pentru nimeni.

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi trag sufletul. Dincolo de geam, ploaia bătea în sticlă ca o amenințare. M-am sprijinit de balustradă și am încercat să-mi liniștesc respirația. Cum ajunsesem aici? Eu, Ana-Maria, fata care visase mereu la o familie unită, la o nuntă simplă și la un copil crescut în iubire.

Gabi a venit după mine. — Ana, nu vreau să te rănesc. Dar nu sunt pregătit pentru căsătorie. Nu acum. Poate niciodată.

— Și copilul? am întrebat eu printre suspine. Ce facem cu el?

— O să-l creștem împreună. Dar nu vreau să mă însor doar pentru că ai rămas însărcinată.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. În mintea mea răsunau cuvintele mamei mele: „Să nu accepți niciodată mai puțin decât meriți.” Dar ce meritam eu acum? Să fiu mamă singură? Să cresc un copil într-o familie dezbinată?

Când m-am întors în sufragerie, doamna Ilona deja povestea cu patos despre cât de greu i-a fost și ei când l-a crescut pe Gabi. — Am trecut prin multe, dar nu m-am plâns niciodată. Femeile adevărate știu să ducă greul fără să ceară nimic în schimb.

Domnul Lăzărescu a încercat să tempereze discuția. — Ilona, nu e corect să-i ceri Anei să accepte orice. Gabi trebuie să-și asume responsabilitatea.

— Responsabilitatea nu înseamnă neapărat căsătorie! a replicat ea tăios.

Am simțit cum toți ochii sunt pe mine. Am vrut să țip, să fug, să dispar. În schimb, am rămas acolo, cu mâinile strânse pe burtica abia vizibilă.

— Eu vreau mai mult pentru copilul meu. Vreau stabilitate. Vreau respect. Nu vreau să fiu doar „mama copilului lui Gabi”.

Gabi s-a uitat la mine cu ochii plini de vinovăție. — Ana, te rog… Nu pot.

Am plecat acasă singură în acea seară. Pe drum, ploaia mi-a udat părul și hainele, dar nu mi-a păsat. În minte îmi răsunau vorbele Ilonei: „Femeile adevărate știu să ducă greul.” Dar oare chiar asta era datoria mea? Să accept orice compromis doar pentru că eram femeie?

În zilele următoare, mama mea a venit la mine cu o supă caldă și cu sfaturi amare. — Ana-Maria, tu decizi ce fel de viață vrei pentru tine și pentru copilul tău. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună că nu meriți totul.

Prietenii mei au început să mă evite sau să mă privească cu milă. La serviciu, colegele șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? Ana e gravidă și Gabi nu vrea s-o ia.”

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem eu undeva. Poate că am fost prea insistentă, prea visătoare, prea naivă.

Într-o seară târzie, Gabi a venit la mine acasă. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Ana… Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Dar nu pot trăi o minciună. Nu pot fi soțul tău doar pentru că așa trebuie.

— Și eu ce fac? am întrebat eu cu voce stinsă.

— O să fiu alături de tine și de copil cât pot. Dar nu pot mai mult.

Atunci am înțeles că trebuie să aleg între a rămâne într-o relație fără viitor sau a merge mai departe singură, cu demnitatea mea intactă.

Lunile au trecut greu. Am mers singură la ecografii, am amenajat camera copilului cu ajutorul mamei și al fratelui meu mai mic, Radu. Am plâns nopți întregi gândindu-mă la viitorul fiului meu.

În ziua când l-am născut pe Vlad, Gabi a venit la spital cu un buchet de flori și ochii plini de lacrimi.

— E frumos… ca tine, a șoptit el.

— Vlad are nevoie de un tată prezent, nu doar de vizite ocazionale și promisiuni goale.

Gabi a plecat fără să spună nimic. Doamna Ilona nu m-a vizitat niciodată la spital. Doar domnul Lăzărescu mi-a adus o cutie cu prăjituri și mi-a spus: — Să fii tare, Ana-Maria! Ești mai puternică decât crezi.

Acum Vlad are doi ani și aleargă prin casă cu râsete cristaline. Gabi vine din când în când, dar eu am învățat să nu mai aștept nimic de la el sau de la familia lui.

M-am întors la serviciu și am început să-mi construiesc viața pas cu pas. Sunt obosită uneori, dar când îl văd pe Vlad zâmbind știu că am făcut alegerea corectă.

M-am întrebat adesea: oare câte femei din România trec prin ceea ce am trăit eu? Câte dintre noi aleg demnitatea în locul compromisului? Și dacă ar fi să o iau de la capăt… aș avea curajul să aleg din nou pentru mine?