Între două lumi: Povestea unei mame care își pierde fiul

— Nu mai veni, mamă. Irina nu se simte bine aici. Zice că mereu vrei ceva de la mine…

Vocea lui Vlad răsuna stins în receptor, ca și cum fiecare cuvânt îi era smuls cu forța. M-am oprit din curățat cartofii pentru salata de boeuf, cu mâinile tremurânde și inima bătându-mi nebunește. Era a treia oară anul acesta când fiul meu găsea un motiv să nu vină acasă. Dar de data asta nu era el motivul.

— Vlad, dragul mamei, ce vrei să spui? Am pregătit totul pentru voi… Am cumpărat cozonac de la brutăria ta preferată, am pus vin la rece…

— Mamă, Irina zice că dacă tot are el liber, să stea cu familia lui. Că noi… adică tu… mereu ai pretenții. Și că nu-i place la noi acasă. E prea mic, prea vechi, prea…

Mi-am mușcat buza să nu plâng. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Familia lui? Eu nu mai sunt familia lui?

— Vlad, eu sunt mama ta…

— Știu, mamă, dar trebuie să înțelegi și tu…

Telefonul s-a închis brusc. Am rămas cu receptorul în mână, privind pe geam la ploaia care bătea în sticlă ca niște lacrimi grăbite. În bucătărie mirosea a ceapă și a dor.

M-am așezat la masă și am privit poza de pe perete: Vlad la 10 ani, cu obrajii roșii și ochii luminoși, ținându-mă de mână în prima zi de școală. Atunci eram tot universul lui. Acum eram doar o povară.

Soțul meu, Ion, a intrat în cameră și m-a privit lung.

— Iar nu vin?

Am dat din cap încet.

— E vina Irinei, nu a lui Vlad. L-a schimbat fata asta…

— Poate că are dreptate. Poate că ne-am băgat prea mult în viața lor…

— Ion! Eu doar am vrut să-i ajutăm! Să le fie bine! Să nu le lipsească nimic…

Am început să ridic vocea fără să vreau. Mă simțeam neputincioasă și trădată. De ce nu mă mai vrea copilul meu? Ce greșeală am făcut?

În zilele următoare am încercat să-l sun pe Vlad de mai multe ori. De fiecare dată răspundea scurt sau îmi trimitea un mesaj sec: „Sunt ocupat”. Irina nu mi-a răspuns niciodată la telefon sau la mesaje. Pe Facebook posta poze cu ei doi la munte, zâmbind larg, ca și cum eu nici nu existam.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, te rog să nu mai insiști. Irina e supărată și nu vreau scandal acasă.”

Am izbucnit în plâns. M-am simțit ca o străină în propria viață. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că am fost prea insistentă, prea prezentă, prea… mamă.

La biserică, doamna Viorica m-a văzut abătută.

— Ce ai pățit, Mărioară? Nu te-am văzut niciodată așa tristă.

— Nu vine Vlad acasă… Noră-mea nu mă vrea.

— Of, dragă… Așa-s tinerii ăștia de azi. Dar poate ar trebui să-i lași în pace o vreme. Să vadă ei dacă le lipsești.

Am încercat să ascult sfatul ei. Am început să mă ocup mai mult de grădină, de vecini, de Ion. Dar golul din suflet nu se umplea cu nimic.

Într-o zi, am primit un plic cu poze de la botezul nepoatei mele, Ana-Maria. Nu fusesem invitată. Am privit poza cu Vlad ținând-o pe micuță în brațe și am simțit cum mi se rupe inima. Eu nici măcar nu știam că s-a născut.

Am luat telefonul și i-am scris Irinei: „Felicitări pentru fetiță! Să vă trăiască! Dacă vreți vreodată ajutor sau aveți nevoie de ceva, eu sunt aici.”

Nu mi-a răspuns niciodată.

În Ajunul Crăciunului am pus masa pentru patru persoane, ca în fiecare an: eu, Ion, Vlad și Irina. Dar scaunele lor au rămas goale. Am aprins lumânarea din mijlocul mesei și am spus încet:

— Doamne, ai grijă de copilul meu oriunde ar fi.

Ion m-a strâns de mână fără cuvinte. În ochii lui am văzut aceeași durere mută.

Au trecut luni de zile fără vești de la Vlad. Într-o zi l-am întâlnit pe strada principală din oraș pe domnul Petre, coleg cu Vlad la liceu.

— Ce face băiatul? Am auzit că s-a mutat la București…

— Da… E bine…

Am mințit fără să clipesc. Nu voiam ca lumea să știe cât sunt de singură.

Într-o seară târzie, când Ion dormea deja, am luat poza cu Vlad copil și am început să vorbesc cu ea:

— Unde ai dispărut, copile? Ce ți-aș spune dacă ai fi aici? Cât de mult te iubesc și cât mă doare că nu mă mai vrei în viața ta…

Am adormit plângând.

Într-o dimineață am primit un mesaj scurt: „Mamă, poate venim la vară.” Atât.

Nu știu dacă va veni vreodată sau dacă relația noastră se va vindeca. Dar mă întreb mereu: unde se termină datoria unei mame și unde începe libertatea copilului? Oare dragostea sufocantă poate alunga tocmai ceea ce iubești cel mai mult?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să mergeți mai departe când inima vă e sfâșiată între dorința de a fi aproape și nevoia de a lăsa copilul să zboare?