Între două lumi: Povestea unei mame care își pierde fiul în fața iubirii

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Ai doar douăzeci și patru de ani și nici măcar nu o cunoști cu adevărat pe Irina!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde aburii de la supa de pui se amestecau cu tensiunea din aer. Vlad stătea în picioare, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă cu ochii aceia albaștri pe care i-a moștenit de la tatăl lui.
— Mamă, te rog, nu mai spune asta. O iubesc. Nu vreau să aleg între tine și ea.
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Îmi doream să-l protejez, să nu repete greșelile mele. Poate că am fost prea dură, poate că am judecat-o pe Irina după aparențe: fata aceea tăcută, cu tatuaje pe braț și privire sfidătoare, care nu știa să dea binețe bătrânilor din bloc.
— Vlad, nu vezi că nu e potrivită pentru tine? Nu are serviciu stabil, abia a terminat facultatea… Ce viitor vă așteaptă?
El a oftat adânc și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, simțind că pierd controlul asupra vieții mele. Soțul meu, Doru, a intrat încet, privind la mine cu ochii lui blânzi.
— Elena, poate ar trebui să-i dai o șansă fetei. Vlad nu mai e copil…
— Dar dacă greșește? Dacă suferă?
— Și noi am greșit, și noi am suferit. Dar am învățat.
Nu puteam accepta. Am început să caut defecte la Irina: că nu știe să gătească sarmale, că nu vine la biserică duminica, că părinții ei sunt divorțați și trăiesc fiecare în alt oraș. Am încercat să-l conving pe Vlad să mai aștepte, să se gândească mai bine. Dar el era tot mai hotărât.
Într-o zi, l-am auzit vorbind la telefon:
— Mamă nu mă înțelege… Nu știu ce să fac… Da, Irina, te iubesc…
Mi s-a rupt sufletul. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Sora mea, Maria, mi-a spus la un pahar de vin:
— Elena, ai uitat cum a fost când ai venit tu prima dată la noi în familie? Mama nu te-a vrut nici pe tine…
Am tăcut rușinată. Poate că istoria se repeta și eu eram cea care nu putea accepta schimbarea.
A venit ziua când Vlad ne-a anunțat că s-au logodit. A venit acasă cu Irina. Fata părea emoționată, dar mândră. Mi-a întins mâna:
— Bună seara, doamnă Elena. Știu că nu vă place de mine… dar îl iubesc pe Vlad și vreau să vă cunosc mai bine.
Am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun ceva rău, dar m-am abținut. Doru i-a zâmbit cald și a invitat-o la masă. Eu am stat tăcută toată seara, analizând fiecare gest al ei.
După cină, Vlad m-a tras deoparte:
— Mamă, dacă nu poți fi fericită pentru mine… măcar nu mă face să aleg între voi două.
Am plâns toată noaptea aceea. M-am gândit la copilul meu mic, la băiatul care venea acasă cu genunchii juliți și îmi spunea „mami, nu mă certa”. Acum era bărbat și eu trebuia să-l las să-și trăiască viața.
În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Irina. Am aflat că a crescut singură cu mama ei, că a muncit din liceu ca să-și plătească facultatea și că visul ei era să devină profesoară de desen. Am început să o văd altfel. Dar tot nu puteam accepta complet ideea că fiul meu va avea altă femeie pe primul loc în viața lui.
Când s-au mutat împreună, casa noastră a devenit mai goală ca niciodată. Doru încerca să mă înveselească:
— Hai să mergem la teatru! Hai la munte! Dar eu refuzam mereu. Mă simțeam trădată și abandonată. Prietenele mele îmi spuneau: „Lasă-i să-și trăiască viața! Nu poți controla totul!” Dar eu simțeam că pierd ceva esențial din mine însămi.
A venit și ziua nunții lor. Am mers cu inima strânsă, fără zâmbet pe buze. Când i-am văzut dansând primul dans ca soț și soție, am simțit un amestec de mândrie și durere. Vlad m-a privit din mijlocul ringului și mi-a făcut semn să vin lângă el. Am mers tremurând și el m-a îmbrățișat:
— Mulțumesc că ai venit, mamă! Te iubesc!
Atunci am înțeles că dragostea de mamă nu înseamnă posesivitate sau control, ci libertatea de a lăsa copilul să-și urmeze drumul chiar dacă doare.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm orgoliul pentru fericirea copiilor noștri? Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Cum ați reușit să mergeți mai departe?