Între două lumi: Povestea unei mame care nu știe când să se oprească

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Ai uitat cine ești? Ai uitat cum te-am crescut?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Vlad, fiul meu, stătea cu ochii închiși, sprijinit de chiuvetă. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de obosit, atât de străin.
— Mamă, nu mai pot. Nu mai merge. Am încercat totul cu Irina, dar nu mai suntem fericiți.
M-am apropiat de el, cu mâinile tremurânde. Îl vedeam din nou copilul acela care venea acasă plângând pentru că îl necăjeau colegii. Irina nu fusese niciodată fata pe care mi-o imaginasem pentru el. Era rece, distantă, mereu cu nasul în cărți sau la serviciu. Nu gătea, nu venea la mesele de familie, nu mă suna niciodată să mă întrebe dacă sunt bine.
— Vlad, divorțul nu e o soluție. O să regreți toată viața. O să rămâi singur, o să-ți pierzi copilul…
— Mamă, te rog! Nu mai spune asta!
Dar eu nu m-am putut opri. Am simțit că trebuie să intervin, să-l salvez de la o greșeală pe care o va plăti scump. Am sunat-o pe Irina a doua zi.
— Irina, trebuie să vorbim. Nu poți să-l lași pe Vlad să facă asta. Gândește-te la copil! Gândește-te la familie!
A tăcut câteva secunde la telefon.
— Doamnă Maria, vă rog să nu vă mai amestecați. E decizia noastră.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Cum adică să nu mă amestec? Eu i-am crescut, eu i-am ținut împreună atâția ani! Dacă nu eram eu, poate nici nu se căsătoreau!
În zilele următoare am încercat totul: am vorbit cu preotul din sat, cu sora Irinei, cu prietenii lui Vlad. Toți mi-au spus același lucru: „Lasă-i să-și rezolve singuri problemele.” Dar cum să-i las? Cum să stau deoparte când familia mea se destramă sub ochii mei?
Într-o seară, Vlad a venit acasă târziu. Avea ochii roșii și privirea pierdută.
— Mamă, Irina vrea să plece cu Andrei la părinții ei. Spune că nu mai poate suporta presiunea ta.
Atunci am simțit pentru prima dată frica adevărată. Frica de a rămâne singură, de a-mi pierde nepotul, de a nu mai avea cui găti sarmale duminica. Am început să plâng și să-l implor:
— Vlad, fă ceva! Adu-i înapoi! Spune-i că o iubești!
— Mamă, nu pot să trăiesc pentru tine! Nu pot să fiu fericit doar ca tu să ai familia perfectă!
A doua zi dimineață am găsit casa goală. Vlad plecase la serviciu, iar camera lui Andrei era pustie. Jucăriile erau aruncate pe covor, iar patul nefăcut. Am simțit un gol în stomac și o furie mută împotriva Irinei. Cum a putut să-mi ia nepotul? Cum a putut să distrugă tot ce am construit?
Au trecut săptămâni în care nu am primit niciun semn de la ei. Prietenele mele îmi spuneau la biserică: „Lasă-i, Maria! Copiii trebuie să-și trăiască viața lor.” Dar eu nu puteam renunța. M-am dus la școală după Andrei într-o zi și l-am luat în brațe fără să spun un cuvânt. M-a privit speriat și mi-a spus:
— Bunico, mami plânge mereu acasă… De ce sunteți supărate?
Atunci am înțeles că războiul meu nu era doar cu Irina sau cu Vlad, ci și cu mine însămi. Îmi doream ca familia mea să fie unită, dar poate că îi sufocam cu dragostea mea posesivă. Poate că nu le-am dat niciodată voie să fie fericiți în felul lor.
Într-o duminică ploioasă, Vlad a venit singur la mine acasă. S-a așezat la masă și a început să vorbească încet:
— Mamă, te iubesc și îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Dar trebuie să înveți să ne lași să greșim singuri. Poate că eu și Irina nu suntem făcuți unul pentru altul, dar e decizia noastră.
Am plâns mult după acea discuție. Am simțit că pierd controlul asupra vieții mele și asupra celor pe care îi iubesc cel mai mult.
Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare am făcut bine intervenind? Sau am distrus șansa fiului meu la fericire? Unde se termină grija unei mame și unde începe egoismul?

Poate cineva să-mi spună: când ar trebui o mamă să se oprească din a lupta pentru familia ei? Sau poate dragostea noastră face uneori mai mult rău decât bine?