Între două lumi: Povestea unei mame care se simte uitată

— Iar pleci la Mara? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund lacrimile în timp ce îl priveam pe Radu cum își îmbracă geaca. Vlad, băiețelul nostru de patru ani, se agăța de piciorul lui, cu ochii mari și triști.

— Ioana, ți-am spus… Mara are nevoie de mine acum. E greu pentru ea după divorțul meu de Irina. Nu vreau să simtă că a pierdut totul, a răspuns el, evitându-mi privirea.

Am rămas în pragul ușii, cu Vlad în brațe, privind cum bărbatul pe care îl iubesc dispare din nou din viața noastră. Mă simțeam ca o umbră în propria mea casă. Când l-am cunoscut pe Radu, mi-a spus deschis că are o fiică dintr-o căsnicie anterioară. Nu m-a deranjat, ba chiar am admirat cât de mult ține la ea. Dar nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă simt a doua alegere, mereu pe locul doi.

La început, totul părea normal. Radu venea acasă, povestea cu mine, se juca cu Vlad. Dar după ce Mara a început să aibă probleme la școală și să devină tot mai retrasă, el a început să-și petreacă fiecare weekend cu ea. Seara, când venea acasă, era obosit și absent. Îl întrebam dacă vrea să citească o poveste lui Vlad sau să mâncăm împreună, dar răspunsul era mereu același:

— Poate mâine, sunt epuizat.

Am încercat să fiu înțelegătoare. Știam că Mara suferă. Dar Vlad începea să întrebe tot mai des:

— Mami, tati nu mă mai iubește?

Îmi venea să plâng de fiecare dată când îl auzeam. Cum să-i explic unui copil de patru ani că tatăl lui e prezent fizic, dar absent sufletește? Că dragostea nu se împarte, dar timpul da?

Într-o seară, după ce Vlad a adormit cu jucăria preferată strânsă la piept, am decis să vorbesc deschis cu Radu.

— Nu mai pot așa, Radu! Simt că nu mai fac parte din viața ta. Vlad te caută cu privirea și tu nici măcar nu-l vezi. Eu… eu mă simt invizibilă.

Radu a oftat adânc și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Ioana, nu vreau să te rănesc. Dar Mara… e adolescentă acum. Are nevoie de mine mai mult ca oricând. Vlad e mic, nici nu-și dă seama încă…

— Cum să nu-și dea seama? Îți strigă numele în fiecare zi! Îți aduce desenele lui și tu nici nu te uiți la ele! am izbucnit eu, lacrimile curgându-mi pe obraji.

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a ridicat și a plecat în dormitor fără să spună nimic. În acea noapte am plâns până dimineața.

A doua zi am încercat să mă comport normal pentru Vlad. L-am dus la grădiniță, am mers la serviciu, am făcut cumpărături. Dar în sufletul meu era un gol imens. Mamele de la grădiniță vorbeau despre vacanțe în familie și ieșiri la iarbă verde. Eu nu aveam ce să povestesc. Eram doar eu și Vlad.

Sâmbătă dimineața, Radu s-a pregătit din nou să plece la Mara.

— Poate veniți și voi cu mine azi? a întrebat el timid.

— Știi bine că Irina nu vrea să mă vadă pe mine sau pe Vlad. Ne-ai spus de atâtea ori…

A dat din cap și a ieșit fără un cuvânt.

În acea zi am decis să merg la mama mea în Ploiești. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte fără să mă judece.

— Draga mea, bărbații cred că pot repara totul dacă dau timp acolo unde cred ei că e nevoie. Dar uită că familia nu e doar o listă de priorități, mi-a spus mama în timp ce îmi mângâia părul.

Am stat ore întregi vorbind despre copilărie, despre cum tata era mereu prezent pentru mine și fratele meu. M-am întrebat dacă nu cumva cer prea mult de la Radu sau dacă el chiar nu poate vedea cât suferim eu și Vlad.

Seara târziu m-am întors acasă. Vlad adormise în mașină. Când l-am pus în pat, m-a strâns tare de gât și a șoptit:

— Mami, promit eu că o să fiu cuminte dacă vine tati acasă…

M-am prăbușit lângă el și am plâns în tăcere.

Au trecut luni de zile așa. Relația mea cu Radu s-a răcit tot mai mult. Am început să mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să ne despărțim. Dar gândul la Vlad mă oprea de fiecare dată.

Într-o zi, Mara a venit la noi acasă pentru prima dată după mult timp. Era tăcută și abătută. S-a uitat la mine cu ochi mari și triști:

— Ioana… știu că tata stă mereu cu mine și nu cu voi… Dar eu nu vreau asta… Mi-e dor de el când e aici…

Am simțit cum mi se rupe inima. Am realizat atunci că niciunul dintre noi nu era fericit cu situația asta: nici eu, nici Vlad, nici Mara… nici măcar Radu.

În acea seară am stat toți patru la masă pentru prima dată. A fost stângaci și ciudat la început, dar apoi Mara a început să râdă la glumele lui Vlad și Radu ne-a povestit tuturor despre copilăria lui la țară.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba cu adevărat sau dacă rănile se vor vindeca vreodată complet. Dar știu sigur că nu vreau să renunț fără să lupt pentru familia mea.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câți copii cresc cu dorul unui părinte care e mereu prezent pentru altcineva? Poate împreună găsim răspunsuri…