Între două lumi: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul

— Radu, te rog, nu închide! Nu așa se rezolvă lucrurile între noi!

Vocea mea tremura, iar telefonul îmi aluneca printre degete. Înainte să apuc să mai spun ceva, am auzit tonul sec al convorbirii încheiate. Am rămas cu privirea pierdută în ecranul negru, simțind cum inima mi se strânge ca într-o menghină. Era a treia oară în săptămâna aceea când fiul meu refuza să vorbească cu mine. Și totul, totul din cauza Irinei, nora mea.

Nu am crezut niciodată că voi ajunge aici. Radu a fost totul pentru mine. L-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când avea doar șapte ani. Am muncit nopți întregi la fabrica de confecții din Ploiești ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum venea la mine în bucătărie, cu ochii lui mari și negri, și mă întreba dacă sunt obosită. Îi spuneam mereu că nu, că pentru el aș muta munții din loc.

Apoi a apărut Irina. O fată frumoasă, cu părul lung și ochii verzi, mereu cu telefonul în mână și cu replici tăioase. Prima dată când mi-a trecut pragul, a privit casa noastră mică de parcă ar fi intrat într-un muzeu prăfuit. Nu i-a plăcut nici ciorba de perișoare, nici covorul țesut de bunica. Dar Radu era îndrăgostit până peste cap.

— Mamă, Irina e altfel. Trebuie să-i dai timp, mi-a spus el într-o seară.

Am încercat. Am făcut eforturi să o cunosc, să o invit la masă, să-i cumpăr flori de ziua ei. Dar mereu părea că nu fac destul sau că fac prea mult. Odată, la o aniversare, i-am dăruit o eșarfă de mătase. A zâmbit forțat și a lăsat-o pe spătarul scaunului. După ce au plecat, am găsit-o uitată acolo.

Cu timpul, Radu a început să mă viziteze tot mai rar. La început dădea vina pe serviciu, apoi pe oboseală, apoi pe faptul că „Irina nu se simte bine”. Am simțit cum ceva se rupe între noi. Într-o zi, am sunat la ei acasă și mi-a răspuns Irina:

— Maria, nu cred că e momentul potrivit să-l deranjați pe Radu. Are nevoie de liniște.

Am simțit cum sângele mi se urcă la cap.

— Eu sunt mama lui! Cine ești tu să-mi spui când pot sau nu pot să-mi sun copilul?

A urmat o tăcere apăsătoare.

— Poate ar trebui să vă vedeți mai rar. Radu are nevoie de spațiu.

Am închis telefonul tremurând de furie și neputință. De atunci, lucrurile au mers din rău în mai rău. La Crăciun nu au mai venit acasă. La Paște mi-au trimis un mesaj sec: „Sărbători fericite!”

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că am fost prea posesivă, prea prezentă în viața lui Radu. Dar cum să nu fiu? E singurul meu copil! Prietenele mele din bloc îmi spuneau:

— Lasă-i în pace, Maria! Tinerii din ziua de azi nu mai vor să stea cu părinții.

Dar eu nu puteam să accept asta. Într-o zi am decis să merg neanunțată la ei acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Irina.

— Ce cauți aici?

— Am venit să-l văd pe Radu. Nu mi-a răspuns la telefon de două săptămâni!

— E ocupat. Are o ședință online.

Am încercat să trec de ea, dar m-a oprit cu un gest ferm.

— Maria, te rog! Nu poți intra fără să anunți!

Atunci a apărut Radu în hol, cu fața obosită și privirea pierdută.

— Mamă… te rog… Nu acum…

M-am simțit ca o străină în propria familie. Am plecat fără să spun un cuvânt.

Seara aceea am plâns până târziu în noapte. M-am uitat la pozele cu Radu mic, la desenele lui din școală, la scrisorile pe care mi le lăsa pe masă când era adolescent: „Te iubesc, mama!” Unde dispăruse băiatul meu?

Zilele au trecut greu. M-am izolat tot mai mult. Vecina mea, tanti Lenuța, m-a găsit într-o zi plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, dragă Maria?

I-am povestit totul printre suspine.

— Sfatul meu? Lasă-i să vină ei la tine! Nu-i mai căuta! Dacă te iubesc, se vor întoarce!

Dar cum să stau și să aștept? Cum să accept că nora mea a reușit să-l îndepărteze pe Radu de mine? Sau poate că el a ales singur distanța…

Într-o seară am primit un mesaj de la el: „Mamă, te rog să nu mai insiști. Am nevoie de timp.”

Atunci am simțit că lumea mea s-a prăbușit definitiv.

Acum stau singură în bucătăria mică unde odinioară râdeam împreună și mă întreb: oare unde am greșit? Oare dragostea unei mame poate fi prea mult? Sau poate Irina doar a vrut ce e mai bine pentru el? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Cum ați repara o relație care pare iremediabil ruptă?