Între două lumi: Povestea unei norori nedorite

— Nu ești ca ea, să știi! Niciodată n-ai să fii! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, dar nu aveam voie să răspund. Nu aici, nu acum, nu când soțul meu, Radu, era la muncă, iar eu eram singură cu ea și cu privirile tăioase ale socrului, domnul Ilie.

M-am întrebat de atâtea ori ce anume am greșit. De ce nu pot fi acceptată? De ce, după trei ani de căsnicie, încă sunt o străină în casa lor? Poate pentru că nu sunt Simona, fosta soție a lui Radu, pe care o pomenesc la fiecare masă, la fiecare sărbătoare. Simona gătea mai bine, Simona era mai ordonată, Simona știa să-și țină bărbatul aproape. Eu eram doar „noua”, cea care le-a furat băiatul și le-a destrămat familia perfectă.

Într-o seară de iarnă, când Radu a venit acasă târziu și obosit, am încercat să-i spun cât de greu îmi este. — Radu, nu mai pot. Parcă trăiesc cu fantoma Simonei în fiecare cameră. Până și copiii tăi din prima căsătorie mă privesc ca pe o intrusă.

El a oftat adânc și m-a luat în brațe. — Știu, Maria. Dar ce vrei să fac? Sunt părinții mei… Nu pot să-i schimb.

— Dar nici nu poți să mă lași să mă sting aici, între indiferența lor și dorul după o familie adevărată!

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Viorica vorbind la telefon cu Simona. Vocea ei era caldă, blândă, total diferită de tonul pe care îl folosea cu mine. — Draga mea, ai nevoie de bani pentru rate? Nu-ți face griji, îți trimitem noi. Să vii pe la noi cu copiii, ne e dor de voi!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Eu eram aici, făceam tot ce puteam pentru familia asta, dar tot Simona era fiica lor preferată. M-am retras în camera noastră și am plâns în pernă până m-au durut ochii.

Într-o duminică, la masă, domnul Ilie a aruncat o vorbă care m-a făcut să îngheț: — Dacă ai fi fost tu mamă adevărată pentru copiii lui Radu, poate că ar fi fost altfel.

M-am ridicat brusc și am ieșit afară în frig. Radu m-a urmat. — Maria, te rog… Nu-i băga în seamă.

— Cum să nu-i bag în seamă? Cum să nu mă doară? Am încercat totul! Le-am făcut mâncare, le-am spălat hainele, am mers la ședințele copiilor tăi… Dar pentru ei nu contează nimic!

— Știu… Dar te iubesc. Și asta contează cel mai mult.

Dar dragostea lui nu era mereu suficientă. Într-o zi am aflat că părinții lui îi trimiteau bani Simonei ca să-și deschidă o mică afacere. Noi abia ne descurcam cu ratele la apartament și facturile lunare. Am simțit că mă sufoc de nedreptate.

— Radu, trebuie să le spui ceva! Nu e normal! Noi muncim pe brânci și ei o ajută pe ea!

— Maria… dacă le spun ceva, se supără și mai tare. O să creadă că tu mă întorci împotriva lor.

— Poate că ar trebui să ne mutăm! Să avem casa noastră!

— N-avem bani pentru asta…

Am început să mă simt captivă într-o viață care nu era a mea. Într-o seară, după ce copiii au adormit, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la mama mea din satul natal, la cât de mult mi-a lipsit sprijinul ei aici, printre străini. Am sunat-o plângând:

— Mamă… nu mai pot. Parcă nu sunt bună de nimic aici.

Ea mi-a spus blând: — Fata mea, dacă nu te prețuiesc ei, prețuiește-te tu! Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești!

A doua zi am decis să mă angajez din nou ca educatoare la grădinița din cartier. Aveam nevoie de ceva al meu, de un loc unde să simt că fac diferența. La început Radu a fost reticent:

— O să fie greu cu programul… Copiii au nevoie de tine acasă.

— Și eu am nevoie să respir! Să fiu văzută!

Cu timpul am început să mă schimb. Am devenit mai sigură pe mine, mai puțin dispusă să accept umilințele soacrei sau comparațiile cu Simona. Când doamna Viorica a venit într-o zi la grădiniță după nepot și a văzut cât de iubit sunt de copii și respectată de colege, a rămas fără cuvinte.

— Nu știam că ești atât de apreciată aici… a murmurat ea.

— Pentru că aici sunt eu însămi. Aici nu trebuie să fiu altcineva.

Relația cu Radu s-a schimbat și ea. Am început să discutăm mai deschis despre problemele noastre. Într-o seară i-am spus:

— Dacă vrei ca familia noastră să reziste, trebuie să fim uniți în fața părinților tăi. Să nu mai lăsăm trecutul să ne bântuie.

A fost greu, dar încet-încet lucrurile s-au schimbat. Părinții lui au început să mă respecte mai mult când au văzut că nu mă las călcată în picioare și că sunt un sprijin real pentru Radu și copii.

Dar rana rămâne acolo. Uneori mă întreb dacă voi fi vreodată cu adevărat acceptată sau dacă voi fi mereu „cealaltă”.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi trebuie să lupte pentru un loc într-o familie care nu le vrea? Poate că răspunsul îl găsim împreună…