Între două lumi: Povestea unei nurori captive între datorie și iubire

— Irina, nu vezi că nu ține bine copilul în brațe? Lasă-mă pe mine, tu du-te și fă-ți treburile!
Vocea doamnei Mariana răsună în bucătăria noastră mică, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când îmi ia copilul din brațe fără să mă întrebe. Mă uit la Vlad, soțul meu, care stă la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude.

Mă numesc Irina și am 32 de ani. De când s-a născut Darius, băiețelul nostru de opt luni, viața mea s-a transformat într-un câmp de bătălie invizibil. Mama lui Vlad, doamna Mariana, vine aproape zilnic la noi sub pretextul că vrea să mă ajute. Dar ajutorul ei se simte ca o invazie. Nu pot să-mi alăptez copilul liniștită, nu pot să-i dau o baie fără să aud „Nu așa, Irina! Pe vremea mea…”, iar fiecare decizie pe care o iau e pusă sub semnul întrebării.

Într-o zi de marți, după ce Darius a plâns aproape o oră pentru că voia la mine și nu la bunica lui, am cedat. Am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. Simțeam că nu mai am aer. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea pentru că nu vreau ca soacra mea să stea atât de mult cu noi. Când am intrat înapoi în sufragerie, Mariana îmi zâmbea larg:

— Vezi? S-a liniștit cu mine! Tu ar trebui să te odihnești mai mult, Irina. Nu te pricepi încă la toate.

M-am uitat la Vlad cu disperare. El doar a ridicat din umeri:

— Las-o, Irina, vrea doar să ajute.

Dar ajutorul ei mă sufocă. Îmi invadează spațiul, îmi răstoarnă regulile și mă face să mă simt inutilă în propria casă. Într-o seară, după ce Mariana a plecat, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai sunt mama copilului meu. Parcă trăiesc în casa ei, nu în a noastră.

El a oftat:

— Știu că e greu, dar gândește-te că ne ajută. Fără ea ar fi mai complicat. Și… e mama mea.

Asta era problema: era mama lui, dar eu eram mama copilului nostru. Și nimeni nu părea să vadă diferența.

Într-o duminică dimineață, când încercam să-l adorm pe Darius, Mariana a intrat peste noi în cameră:

— Nu-l legăna așa! O să-l răsfeți! Pe Vlad îl puneam jos și adormea singur.

Mi-am pierdut cumpătul:

— Doamnă Mariana, vă rog! E copilul meu și vreau să fac lucrurile în felul meu!

A rămas blocată câteva secunde, apoi a ieșit trântind ușa. Vlad a venit imediat după ea:

— Ce-ai făcut? Acum o să fie supărată!

— Dar eu? Eu nu contez?

A urmat o perioadă tensionată. Mariana nu a mai venit două zile și am simțit pentru prima dată liniște în casă. Am reușit să-l adorm pe Darius fără presiune, am gătit ce am vrut eu și m-am simțit mamă cu adevărat. Dar apoi a revenit cu forțe proaspete și cu un aer de martir:

— Am stat acasă ca să nu vă deranjez… Dar m-am gândit că poate aveți nevoie de mine totuși.

Nu știam cum să-i spun că avem nevoie de spațiu fără să o rănesc. În același timp, mă simțeam vinovată: crescuse singură un copil după ce soțul ei murise devreme; poate chiar voia să ne ajute sincer. Dar ajutorul ei era ca un zid între mine și copilul meu.

Într-o seară, după ce Darius a făcut febră și eu eram panicată, Mariana a venit val-vârtej:

— Dă-mi-l mie! Tu te pierzi cu firea! Eu știu ce trebuie făcut!

Am izbucnit:

— Nu! E copilul meu! Eu decid ce facem!

A izbucnit în plâns:

— Eu doar vreau să vă ajut… Nimeni nu mă mai vrea…

Vlad s-a uitat la mine acuzator:

— De ce trebuie mereu să fie scandal?

Am simțit că mă prăbușesc. Toată lumea avea dreptate mai puțin eu? Am început să mă îndoiesc de mine însămi: poate chiar sunt prea sensibilă? Poate ar trebui să accept ajutorul oricum ar fi el?

Am început să citesc pe ascuns forumuri pentru mame din România. Am descoperit sute de femei care treceau prin același lucru: soacre care cred că fac un bine dar care nu știu când să se oprească; soți care nu știu cum să-și apere soțiile; mame care se simt străine în propria casă.

Într-o zi am prins curaj și i-am spus Marianei:

— Vreau să vă mulțumesc pentru tot ce faceți, dar am nevoie să fiu lăsată să greșesc și eu ca mamă. Vreau să-mi cresc copilul după cum simt eu.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mi-e greu… Dar dacă asta vrei…

Lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Încă mai avem conflicte, încă mă simt vinovată uneori. Dar am început să-mi apăr spațiul și vocea.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc drama asta tăcut? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” fără să ne temem că vom fi judecate sau respinse?

Poate că nu există rețete perfecte pentru familie — dar oare nu merităm toate dreptul la propriile greșeli și bucurii?