Între două lumi: Povestea unei nurori la răscruce

— Irina, nu te supăra, dar nu poți să lași și tu masa asta liberă? Vine domnul Doru la cafea, nu vreau să-l țin în picioare ca pe-un musafir oarecare!
Vocea răsunătoare a doamnei Margareta m-a trezit din gândurile mele. Era a treia oară săptămâna asta când îmi cerea același lucru. M-am uitat la ceas: era abia ora 9 dimineața, iar eu abia apucasem să-mi beau cafeaua. Vlad era deja la muncă, iar eu lucram de acasă, cu laptopul pe masa din sufragerie — singurul loc unde aveam cât de cât liniște.

Am oftat adânc și mi-am strâns lucrurile, încercând să-mi ascund iritarea. Nu voiam scandal, dar simțeam cum mă sufoc în propriul apartament. De când domnul Doru apăruse în viața soacrei mele, totul se schimbase. Nu mai aveam intimitate, nu mai aveam liniște, nu mai aveam nimic al meu.

— Mulțumesc, draga mea! Ești o noră de aur! a spus ea zâmbind larg, fără să observe că zâmbetul meu era forțat.

M-am retras în dormitor, unde spațiul era și mai mic, dar măcar puteam închide ușa. Am deschis laptopul și am încercat să mă concentrez pe muncă, dar gândurile îmi fugeau mereu la discuțiile din sufragerie. Râsete, clinchet de cești, șoapte și uneori chiar certuri — toate se auzeau prin pereții subțiri ai apartamentului nostru de bloc comunist.

Seara, când Vlad s-a întors acasă, l-am prins de mână înainte să apuce să-și dea jos geaca.

— Vlad, trebuie să vorbim. Nu mai pot așa. Mama ta îl aduce pe Doru aproape zilnic aici. Nu mai am loc nici să respir!

El a oftat și s-a uitat în jos.

— Știu, Irina… Dar ce vrei să fac? E mama… Și ea are dreptul la fericire.

— Și noi? Noi nu avem dreptul la intimitate? La liniște? E apartamentul nostru! Amândoi muncim pentru el!

Vlad a tăcut. Îl vedeam cum se zbate între două lumi: cea a mamei lui, care îl crescuse singură după ce tatăl lui murise într-un accident stupid la combinat, și cea a noastră, abia construită pe temelii fragile.

În acea noapte n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: la anii petrecuți în chirii mizere, la ratele pentru apartamentul acesta micuț, la speranța că vom avea într-o zi un colț doar al nostru. Dar realitatea era alta: eram trei adulți într-un spațiu prea mic pentru două generații și două mentalități.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Margareta în bucătărie, pregătind prăjituri.

— Irina, azi vine Doru cu fiica lui. Să nu te superi dacă fac puțină gălăgie!

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.

— Doamnă Margareta, nu credeți că ar trebui să ne întrebați și pe noi înainte? Și eu lucrez de acasă… Vlad vine obosit… Nu e prea mult?

Ea s-a oprit din amestecat și m-a privit cu ochii ei albaștri, reci ca gheața.

— Irina, eu sunt mama lui Vlad. Am dreptul să-mi trăiesc viața! Nu vreau să fiu singură la bătrânețe!

— Dar nici noi nu vrem să fim străini în propria casă!

A urmat o tăcere grea. Am simțit că ceva s-a rupt între noi atunci. Din ziua aceea, doamna Margareta a început să mă evite. Vorbea doar cu Vlad sau cu Doru. Eu eram invizibilă.

Au trecut săptămâni în care atmosfera din casă era tot mai apăsătoare. Vlad era prins la mijloc și devenea tot mai distant. Eu mă simțeam tot mai izolată. Într-o seară, după ce Doru a plecat iar târziu și am găsit chiuveta plină de vase murdare, am izbucnit în plâns.

Vlad m-a găsit așa și m-a luat în brațe.

— Irina… Hai să găsim o soluție. Poate vorbim cu mama să se mute la Doru o vreme…

— Sau poate ar trebui să plec eu… am spus printre lacrimi.

El s-a speriat.

— Nu! Nu vreau asta! Te iubesc… Dar nu știu cum să le împac pe amândouă…

În acea noapte am decis că trebuie să pun limite clare. A doua zi am chemat-o pe doamna Margareta la o discuție serioasă.

— Doamnă Margareta, vă rog să mă ascultați până la capăt. Înțeleg că vreți companie și fericire. Dar și noi avem nevoie de spațiu și intimitate. Vă rog să vă vedeți cu domnul Doru în oraș sau la el acasă. Altfel… nu știu cât mai pot rezista aici.

Ea s-a uitat lung la mine și pentru prima dată am văzut tristețe adevărată în ochii ei.

— Nu vreau să vă stric viața… Dar mi-e frică de singurătate…

Atunci am realizat că nu eram doar eu victima acestei situații. Și ea era prizonieră între dorința de iubire și teama de a fi dată la o parte.

Am decis împreună ca ea să petreacă mai mult timp la Doru acasă și să ne anunțe din timp când vrea să-l aducă la noi. Nu a fost ușor — au urmat luni de adaptare, certuri mici și împăcări greoaie — dar încet-încet am început să respirăm din nou.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte familii din România nu trăiesc același coșmar al spațiului prea mic și al sufletelor prea mari? Cum putem găsi echilibrul între nevoile noastre și ale celor dragi fără să ne pierdem pe noi înșine?

Poate voi aveți răspunsuri mai bune decât mine…