Între două lumi: Povestea unei nurori prinse în furtuna unei noi iubiri

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! a izbucnit Vlad, soțul meu, cu vocea tremurândă de furie și neputință.

Stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Ploiești, cu mâinile strânse în poală, simțind cum aerul devine tot mai greu. Elena, soacra mea, își ținea privirea în pământ, iar pe obraji îi curgeau lacrimi tăcute. Eu eram prinsă între ei, ca o frunză între două vânturi opuse.

— Vlad, te rog… încearcă să înțelegi, a șoptit ea. Nu vreau decât să fiu fericită. Sunt singură de zece ani…

Vlad a trântit pumnul în masă. — Nu e vorba doar despre tine! Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică rudele? Să te măriți la șaizeci de ani? Cu cineva pe care abia îl cunoști?

Mi-am mușcat buza. Știam că nu e treaba mea, dar nu puteam să nu mă simt responsabilă. De când murise socrul meu, Elena fusese ca o a doua mamă pentru mine. M-a ajutat cu copiii, cu casa, cu tot ce a putut. Dar Vlad… Vlad nu putea accepta că mama lui ar putea iubi din nou.

— Vlad, am încercat să-i spun și eu că poate ar trebui să mai aștepte, am îndrăznit eu, cu voce joasă. Dar cred că are dreptul la fericire…

Elena m-a privit cu recunoștință. — Mulțumesc, Ioana. Măcar tu mă înțelegi.

În acea seară, după ce Elena a plecat plângând spre apartamentul ei din cartierul Nord, Vlad s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă ca un copil. Nu-l mai văzusem niciodată așa. M-am așezat lângă el și l-am luat în brațe.

— De ce nu poți să accepți? am întrebat încet.

— Pentru că… pentru că mi-e frică s-o pierd de tot. Dacă se mărită cu omul ăsta… dacă nu mai are timp de noi… dacă ne uită?

Am simțit un nod în gât. Știam că nu era doar despre Elena. Era despre noi toți. Despre frica de schimbare, despre tradițiile care ne țin legați de trecut.

A doua zi, la serviciu, nu mă puteam concentra deloc. Lucrez ca educatoare la o grădiniță din oraș și copiii mă întrebau mereu de ce sunt tristă. Am primit un mesaj de la Elena: „Ioana, pot să vin la tine diseară? Trebuie să vorbesc cu cineva.”

Seara, după ce Vlad a plecat la fotbal cu prietenii lui din liceu, Elena a venit la noi. Avea ochii umflați de plâns și părea mai bătrână cu zece ani.

— Ioana, nu știu ce să fac… Nu vreau să-l rănesc pe Vlad. Dar nici nu pot să renunț la Gheorghe doar pentru că lumea o să vorbească urât.

— Ce simți pentru el? am întrebat-o.

A zâmbit timid. — Mă face să râd din nou. Mă simt vie lângă el. Și nu-mi pasă că are doar o pensie modestă sau că n-a fost niciodată însurat. E un om bun.

Am oftat. — Atunci trebuie să lupți pentru fericirea ta. Și eu o să te susțin.

În zilele următoare, scandalul s-a amplificat. Sora lui Vlad, Alina, a venit special de la București ca să-i spună Elenei că „nu se cade” să se mărite la vârsta ei. Unchiul Petre a sunat-o și i-a spus că „o face de râsul satului”. Vecinele au început să șușotească pe la colțuri.

Într-o duminică, am mers toți la masă la Elena acasă. Gheorghe era acolo — un bărbat blând, cu ochi albaștri și mâini muncite de viață. A adus flori pentru toată lumea și a încercat să spargă gheața cu glume stângace.

— Doamnă Ioana, știți cum e… viața e scurtă și trebuie trăită cu cineva care te face fericit.

Vlad l-a privit rece și n-a scos niciun cuvânt toată masa.

După ce am ajuns acasă, Vlad mi-a spus:

— Nu pot s-o văd pe mama cu alt bărbat. Parcă îl trădează pe tata…

— Dar tata nu mai e aici, Vlad. Și mama ta e vie. Merită și ea o șansă la iubire.

Au urmat luni întregi de certuri și tăceri apăsătoare. Copiii au început să întrebe de ce bunica e tristă și de ce tata nu mai vrea să meargă la ea acasă. Eu eram prinsă între două tabere: soțul meu și copiii noștri care nu înțelegeau nimic și Elena care își dorea doar puțină liniște și dragoste.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Elena m-a sunat plângând:

— Ioana, am decis să mă mut la Gheorghe. Nu mai pot trăi așa… Spune-i lui Vlad că îl iubesc, dar nu pot renunța la viața mea pentru liniștea lui.

Când i-am spus lui Vlad, a izbucnit:

— E vina ta! Dacă n-o susțineai tu, poate se răzgândea!

M-am simțit sfâșiată între vinovăție și dorința de a face ceea ce e corect.

Au trecut luni până când Vlad a acceptat invitația Elenei la noua ei casă. A fost o întâlnire stângace, plină de tăceri lungi și priviri furișe. Dar încet-încet, Gheorghe i-a câștigat respectul prin răbdare și bunătate.

Astăzi, după aproape doi ani de la acea primă ceartă din bucătărie, familia noastră începe să se vindece. Vlad încă are momente când oftează privind poza tatălui lui pe raftul bibliotecii, dar merge împreună cu copiii la Elena și Gheorghe în fiecare duminică.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine susținând-o pe Elena sau dacă ar fi trebuit să mă abțin. Dar privind-o astăzi râzând alături de Gheorghe și jucându-se cu nepoții ei, știu că am ales bine.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima când toată lumea ne judecă? Și oare cât timp trebuie să treacă până când fericirea unui om drag devine mai importantă decât prejudecățile noastre?