Între două lumi: Povestea unei soții mereu comparate cu fosta

— Nu înțeleg de ce nu poți fi și tu ca Alina, spuse Vlad, trântind ușa bucătăriei după el. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se încețoșa de lacrimi. Era a treia oară săptămâna asta când auzeam numele fostei lui soții rostit ca un etalon la care eu nu ajungeam niciodată.

— Poate pentru că nu sunt Alina, am șoptit, dar el deja ieșise din cameră. M-am așezat pe scaun, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Eu, Irina, o femeie independentă, cu un job stabil și prieteni buni, mă simțeam acum ca o umbră în propria mea viață.

Totul a început după nuntă. La început, Vlad era atent și blând, dar odată cu vizitele tot mai dese la mama lui, lucrurile s-au schimbat. Doamna Stanciu, soacra mea, nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească cât de bună gospodină era Alina. „Ea știa să facă sarmale ca la carte, draga mea. Poate ar trebui să o rogi să-ți dea rețeta.” Sau: „Alina venea mereu cu flori când mă vizita.”

La început am încercat să mă adaptez. Am învățat rețete noi, am cumpărat flori, am zâmbit chiar și când mă durea sufletul. Dar oricât m-am străduit, nu era niciodată suficient. Vlad părea mereu nemulțumit. Orice discuție despre familie se transforma într-o comparație dureroasă.

Într-o seară de iarnă, după o cină tensionată la socri, am izbucnit:

— Vlad, cât timp crezi că pot să trăiesc în umbra Alinei? Nu vezi că mă doare?

El s-a uitat la mine ca și cum nu m-ar fi recunoscut.

— Nu e vorba de umbră, Irina. E vorba că ea știa să se poarte cu mama. Tu parcă nici nu încerci.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din casă și am mers pe jos ore întregi prin zăpadă, încercând să-mi dau seama cine sunt eu fără aprobarea lor.

Prietenii mei au observat schimbarea. Ana m-a întrebat într-o zi la cafea:

— Irina, tu mai ești fericită? Parcă nu te mai recunosc.

Am dat din umeri. Cum să-i explic că mă simt ca o piesă nepotrivită într-un puzzle străin?

A urmat aniversarea mamei lui Vlad. Am pregătit totul perfect: tortul preferat, masa aranjată ca la carte. Dar când am ajuns acolo, doamna Stanciu a spus:

— Mulțumesc, draga mea, dar Alina făcea un cozonac minunat. Poate data viitoare…

Vlad a râs și a aprobat-o. Atunci am simțit că nu mai pot. Am plecat devreme și am plâns în mașină până târziu în noapte.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios dacă merită să continui așa. M-am dus la psiholog. Am vorbit despre fricile mele, despre nevoia de validare și despre cât de mult mă doare să fiu comparată constant.

— Ce vrei tu cu adevărat? m-a întrebat psiholoaga.

— Să fiu văzută pentru cine sunt eu, nu pentru cine a fost altcineva înaintea mea.

Am început să pun limite. Când Vlad a adus din nou vorba despre Alina, i-am spus calm:

— Te rog să nu mă mai compari cu ea. Eu sunt Irina și merit să fiu iubită pentru cine sunt.

El a tăcut. A doua zi a venit acasă cu flori și mi-a spus că îi pare rău. Dar scuzele lui păreau goale; știam că rana era deja adâncă.

Relația noastră s-a răcit. Am început să dormim spate în spate, fiecare cu gândurile lui. Mama mea m-a sunat într-o zi:

— Irina, tu nu trebuie să dovedești nimic nimănui. Dacă nu te simți iubită acolo, vino acasă.

Am plâns la telefon ca un copil. Mi-era rușine să recunosc că nu mai știam cine sunt fără aprobarea lor.

Într-o dimineață am găsit curajul să-i spun lui Vlad:

— Dacă vrei o soție ca Alina, poate ar trebui să te întorci la ea. Eu nu mai pot trăi așa.

A rămas mut. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil.

— Irina… eu… nici nu știu cum am ajuns aici. Îmi pare rău.

Dar uneori scuzele nu mai repară nimic. Am decis să plec pentru o vreme la ai mei, să-mi regăsesc liniștea și identitatea pierdută printre comparații și așteptări nerealiste.

Acum scriu aceste rânduri din camera copilăriei mele. Încerc să-mi adun bucățile sufletului și să-mi dau seama ce vreau cu adevărat de la viață.

Mă întreb: câte femei trăiesc în umbra unei foste? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim pe placul altora? Poate e timpul să ne punem pe primul loc și să ne cerem dreptul de a fi văzute — pentru cine suntem noi cu adevărat.