Între două lumi: Povestea unui apartament și a unei familii destrămate

— Raluca, nu te mai preface că nu mă auzi! Ai de gând să-mi dai partea mea sau vrei să ajungem la tribunal?

Vocea stridentă a Mariei, fosta mea soacră, răsuna în holul mic al apartamentului pe care tocmai îl golisem de ultimele cutii. Mâinile îmi tremurau pe clanță, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Nu era prima dată când mă amenința, dar acum, cu actele de vânzare aproape semnate și cu nunta mea cu Vlad la orizont, totul părea mult mai real, mai apăsător.

— Maria, te rog, nu e momentul… Apartamentul ăsta a fost cumpărat de mine și de Mihai, fiul tău. După divorț, am rămas eu cu el pentru că… — am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea mi s-a frânt — …pentru că el a plecat și nu s-a mai uitat înapoi.

Maria a ridicat din umeri, cu acea privire rece care m-a urmărit ani de zile.

— Nu contează! Eu am pus bani la început, când voi doi nu aveați nici măcar bani de chirie. Dacă nu era tataie Ion cu banii de la CAP, nici nu visați la apartament. Așa că vreau jumătate din cât iei pe el!

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum toată greutatea ultimilor ani mă strivește. După divorțul de Mihai, am rămas singură cu Andreea, fetița noastră. El a plecat în Germania, promițând că ne va ajuta financiar. N-a trimis niciun leu. Eu am plătit ratele, eu am zugrăvit pereții, eu am schimbat ferestrele când bătea vântul prin ele. Maria însă nu vedea nimic din toate astea. Pentru ea, eu eram doar femeia care i-a „stricat” băiatul.

— Mamă, ce se întâmplă? — Andreea a apărut în ușă, cu ochii mari și speriați.

— Nimic, puiule. Mergi la tine în cameră, te rog.

Maria a oftat teatral.

— Săraca fată! Să vadă cum maică-sa îi fură banii bunicii…

M-am ridicat brusc.

— Ajunge! Nu mai accept să mă șantajezi emoțional! Dacă ai pretenții legale, mergem la notar și vedem ce spune legea. Dar să știi că nu o să mă lași fără acoperiș deasupra capului doar pentru că tu crezi că ți se cuvine ceva!

Maria a plecat trântind ușa. Am rămas singură în apartamentul gol, cu ecoul pașilor ei încă vibrând în pereți. Am început să plâng în hohote, fără să-mi pese că Andreea mă putea auzi. M-am simțit nedreptățită, trădată și obosită de atâtea lupte.

A doua zi dimineață, Vlad m-a găsit privind pe geam, cu o cafea rece în mână.

— Ce s-a întâmplat? — m-a întrebat blând.

I-am povestit totul printre suspine. Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Nu ești singură. O să rezolvăm împreună. Dar trebuie să fii tare pentru Andreea și pentru noi.

Am mers la notar. Am aflat că Maria nu avea niciun drept legal asupra apartamentului — banii dați de ea nu apăreau nicăieri în acte. Totuși, amenințările ei au continuat: telefoane noaptea târziu, mesaje pline de venin, zvonuri răspândite printre rude că „Raluca vinde casa familiei ca să se mărite cu altul”.

La un moment dat, m-am întâlnit cu Mihai la o terasă din oraș. Era prima dată după doi ani când îl vedeam față în față.

— Raluca… mama exagerează. Dar știi cum e ea… — Mihai părea stingher, evitându-mi privirea.

— Mihai, tu ai lăsat totul baltă! Eu am crescut-o pe Andreea singură! Acum mama ta vrea să mă lase fără nimic…

— Nu pot controla ce face ea. Dar dacă vrei… pot vorbi cu ea să se potolească.

— Nu vreau vorbe! Vreau liniște pentru mine și copilul meu!

Am plecat de acolo mai furioasă ca niciodată. În seara aceea, Andreea mi-a adus o scrisoare desenată: „Te iubesc, mami! Să nu fii tristă!” Am plâns din nou — dar de data asta nu de neputință, ci de dragoste pentru copilul meu.

În ziua semnării actelor de vânzare, Maria a apărut la notar cu o pungă plină de chitanțe vechi: „Uite dovada că am dat bani!” Notarul le-a privit și a clătinat din cap:

— Doamnă, nu aveți calitate legală aici. Banii dați fără acte nu pot fi recuperați după atâția ani.

Maria a izbucnit în lacrimi și a ieșit val-vârtej. Am simțit o ușurare amară — nu voiam răul nimănui, dar nici nu puteam trăi mereu sub amenințarea trecutului.

Acum stau în noul apartament cu Vlad și Andreea. Încerc să-mi reconstruiesc viața, dar uneori mă întreb dacă liniștea asta e reală sau doar o pauză între furtuni.

Oare câte femei ca mine sunt nevoite să-și apere drepturile în fața unor familii care nu le-au acceptat niciodată? Cât trebuie să lupți pentru fericirea ta fără să devii tu însăți o victimă a resentimentelor?