Între două lumi: Povestea unui tată care își pierde fiicele după divorț

— Tata, nu vreau să vin la tine weekendul ăsta. Am teme, spuse Ana, fără să mă privească în ochi.

Am rămas cu telefonul la ureche, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară luna asta când primeam același răspuns. Ilinca, cea mică, nici măcar nu mai răspundea la mesaje. Mă uitam la poza lor de pe birou — două fetițe cu ochi mari, râzând la soare, de parcă lumea era a lor. Unde dispăruseră acele zile?

Când am cunoscut-o pe Nora, eram doi tineri visători. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră din Militari, am strâns bani pentru primul nostru apartament și am plănuit fiecare pas împreună. Când s-a născut Ana, totul s-a schimbat. Nora s-a transformat peste noapte într-o mamă devotată, iar eu am devenit… un fel de mobilă în casă. Încercam să ajut, să fiu prezent, dar orice făceam părea insuficient.

— Vlad, nu ai pus scutecele unde trebuie! — îmi spunea Nora cu voce tăioasă.

— Îmi pare rău, încerc doar să ajut…

— Dacă ai încerca mai mult, poate ai reuși!

Anii au trecut. Am devenit doi străini care împărțeau același pat. Vorbeam doar despre copii, facturi și programări la dentist. Seara, când fetele dormeau, tăcerea dintre noi era apăsătoare. Am încercat să-i spun Norei că mă simt exclus, dar m-a privit ca și cum aș fi cerut luna de pe cer.

— Vlad, copiii au nevoie de mine! Nu înțelegi?

— Și eu am nevoie de tine… De noi.

Nora a oftat și a ieșit din cameră. Așa au trecut anii: eu încercând să mă fac auzit, ea tot mai departe. Când am propus divorțul, nu a fost o ceartă mare. Doar o liniște grea și o semnătură pe hârtie.

La început, am crezut că voi rămâne aproape de fete. Am stabilit program de vizită: două weekenduri pe lună și o zi pe săptămână. Primele luni au fost grele pentru toți. Ana plângea când trebuia să plece de la mama ei. Ilinca mă întreba mereu când ne întoarcem acasă.

— Tata, de ce nu stai cu mami?

Nu știam ce să răspund. Le-am spus că le iubesc și că nu e vina lor. Dar cu timpul, vizitele au devenit tot mai rare. Ana a început să refuze să vină. Ilinca părea mereu absentă.

Am încercat să vorbesc cu Nora.

— Nora, ce se întâmplă? De ce nu vor fetele să vină la mine?

— Nu știu, Vlad. Poate ar trebui să le întrebi tu.

Dar când le sunam, răspundeau monosilabic sau nu răspundeau deloc. Prietenii mei îmi spuneau că e normal după divorț, că trebuie răbdare. Dar eu simțeam că pierd ceva esențial.

Într-o zi, am mers la școală să le iau pe fete fără să anunț înainte. Ana m-a văzut și s-a întors brusc spre grupul ei de prietene.

— Ana! Hai să mergem la o înghețată!

— Nu pot, tata… Am teme cu Andreea.

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari și triști.

— Mami zice că e mai bine să stăm acasă…

M-am simțit ca un intrus în propria mea familie. Seara aceea am plâns pentru prima dată după mulți ani. M-am întrebat dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu așa e viața după divorț.

Am început să citesc despre alienarea parentală — acel fenomen în care unul dintre părinți influențează copiii împotriva celuilalt. Nu voiam să cred că Nora ar face asta intenționat, dar unele lucruri nu se potriveau.

— Tata nu știe să gătească! — râdea Ana într-o zi la telefon.

— Cine ți-a spus asta?

— Mami zice că tu mănânci doar pizza și sandvișuri…

Am încercat să le demonstrez contrariul: am gătit împreună clătite, am mers în parc, am construit castele din Lego ca pe vremuri. Dar entuziasmul lor era forțat, ca și cum bifau o obligație.

Într-o seară, după ce le-am dus acasă la Nora, am rămas în mașină privind luminile blocului lor. M-am întrebat dacă fetele mele mă vor iubi vreodată ca înainte sau dacă voi rămâne pentru totdeauna un vizitator în viețile lor.

Am încercat terapia — singur și apoi cu ele. Ana nu voia să vorbească deloc; Ilinca desena mereu aceeași casă cu trei persoane: ea, Ana și mama lor. Eu nu apăream niciodată în desen.

— Ilinca, unde e tata în desen?

— Tata e la serviciu… — a spus ea încet.

Mi-am dat seama cât de mult pierdusem deja.

Acum stau singur într-un apartament mic din Drumul Taberei. În fiecare seară mă uit la telefon sperând să primesc un mesaj sau un emoji de la ele. Uneori primesc câte un „noapte bună”, alteori nimic zile întregi.

Mă întreb dacă există cale de întoarcere sau dacă divorțul a rupt iremediabil legătura dintre mine și fetele mele. Ce pot face un tată când copiii lui îl evită? Cum repari ceva ce nici nu știi când s-a stricat cu adevărat?

Poate că nu sunt singurul care trece prin asta… Poate că alți tați au găsit o cale spre inimile copiilor lor după divorț. Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să vă apropiați din nou de copiii voștri?