Între două lumi: Soacra mea, stăpâna casei noastre

— Nu pune atâta sare, Mihai! Mama zice că nu e sănătos. Vocea Victoriei răsună ca un ecou în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, iar eu mă opresc cu lingura în aer. Mă uit la ea, apoi la borcanul cu sare, și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când aud asta. De fapt, aproape orice fac — de la cum spăl vasele până la cum îmi calc cămașa — pare să fie sub lupa invizibilă a Lidiei, soacra mea.

Când am cunoscut-o pe Victoria, era totul ce-mi puteam dori: caldă, veselă, cu ochii mari și visători. Ne-am întâlnit la o petrecere la un prieten comun, iar după câteva luni eram deja nedespărțiți. Lidia părea o femeie decentă, poate puțin prea implicată, dar cine nu-și iubește copilul? Nu mi-am imaginat niciodată cât de mult avea să ne influențeze viața.

Primele luni după nuntă au fost liniștite. Apoi, încet-încet, au început telefoanele zilnice. „Ai mâncat? Ai pus destul ulei la ciorbă? Să nu uiți să aerisești camera!” La început am râs. Apoi am început să mă simt ca un musafir în propria casă. Victoria îi răspundea mereu cu „Da, mamă”, „Sigur, mamă”, iar eu rămâneam cu gura căscată când o vedeam cum își schimbă planurile doar pentru că Lidia avea o altă părere.

Într-o seară de toamnă, când ploua mărunt și blocul mirosea a varză murată, am avut primul nostru conflict serios. Victoria tocmai primise un mesaj de la mama ei: „Să nu-l lași pe Mihai să doarmă cu geamul deschis, răcește!”

— Chiar trebuie să faci tot ce zice mama ta? am întrebat-o, încercând să-mi păstrez calmul.

Victoria s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva absurd.

— Mihai, mama știe cel mai bine. Ea a trecut prin toate astea. Vreau doar să fie bine pentru noi.

— Dar noi nu suntem copii! Nu putem decide singuri?

A tăcut. S-a întors spre fereastră și a început să plângă încet. M-am simțit vinovat, dar și furios. De ce trebuie să mă simt mereu ca un intrus?

A doua zi dimineață, Lidia era deja la ușă cu plăcinte calde și sfaturi despre cum să ne organizăm dulapul. Am încercat să fiu politicos, dar privirea ei tăioasă m-a făcut să mă simt mic.

— Mihai, dragul meu, dacă vrei să ai o familie fericită, ascult-o pe Victoria. Și ea mă ascultă pe mine de când era mică și uite ce fată minunată a ajuns!

Am zâmbit forțat și am plecat la serviciu cu un nod în gât.

Lunile au trecut și tensiunile s-au adunat ca praful pe mobilă. Orice decizie — de la ce mobilă cumpărăm până la unde mergem în concediu — trebuia validată de Lidia. Când am propus să plecăm singuri la munte pentru aniversarea noastră, Victoria a refuzat categoric:

— Mama zice că e periculos pe drumurile astea iarna. Mai bine stăm acasă.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să evit serile acasă, pretextând ore suplimentare la birou. Prietenii mei râdeau:

— Ai grijă, Mihai! Dacă nu te impui acum, o să-ți crească mustață ca lui socru-tău!

Dar nu era de râs. Într-o seară am găsit-o pe Victoria plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot… Simt că te pierd pe tine sau pe mama dacă aleg.

M-am așezat lângă ea pe gresia rece.

— Nu trebuie să alegi. Trebuie doar să punem limite. Suntem o familie acum.

A dat din cap că da, dar ochii ei spuneau altceva: frică și vinovăție.

Am încercat să vorbesc cu Lidia. Am invitat-o la o cafea într-o duminică dimineață.

— Lidia, vă rog… Avem nevoie de spațiu. Vreau ca Victoria să fie fericită cu mine, nu prinsă între noi două lumi.

M-a privit lung.

— Mihai, tu nu înțelegi. Eu știu ce e mai bine pentru fata mea. Dacă tu nu poți avea grijă de ea cum trebuie…

Am plecat fără răspunsuri. În acea seară am dormit pe canapea.

Zilele au devenit tot mai apăsătoare. Victoria era tot mai retrasă, iar eu mă simțeam tot mai singur. Până într-o zi când am găsit o scrisoare pe masa din bucătărie:

„Mihai,
Nu știu ce să fac. Îmi iubesc mama și te iubesc pe tine. Nu vreau să vă pierd pe niciunul. Dar nu mai pot trăi așa. Poate ai dreptate: trebuie să învăț să fiu eu însămi.”

A fost prima dată când am văzut o rază de speranță. Am început să mergem împreună la terapie de cuplu. A fost greu — fiecare ședință era ca o operație pe cord deschis. Dar încet-încet, Victoria a început să spună „nu”. Prima dată timid:

— Mamă, azi nu pot veni la tine, avem planuri noi.

Apoi tot mai ferm:

— Mamă, te iubesc, dar vreau să decid singură pentru familia mea.

Lidia s-a supărat, a plâns, ne-a acuzat că suntem nerecunoscători. Dar noi am rămas împreună.

Nu știu dacă vreodată va accepta cu adevărat că fata ei nu mai e copilul care îi cere voie la fiecare pas. Dar știu că eu și Victoria suntem mai uniți ca niciodată.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim vieți dictate de alții fără să ne dăm seama? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” și să ne trăim propria viață?