Între două mame și o inimă frântă: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu poți să faci asta, Ilinca! Nu poți să-ți distrugi familia pentru un moft! vocea mamei mele răsună în holul mic, cu ecou de disperare. Soacra mea, doamna Mariana, stătea lângă ea, cu ochii roșii de plâns și mâinile împreunate ca la rugăciune.

— Te rog, Ilinca, gândește-te la Vlad, la copii… La ce o să spună lumea? Ce o să facem noi, două mame bătrâne, dacă voi vă despărțiți?

Stau în pragul sufrageriei, cu mâinile strânse pe marginea puloverului vechi, simțind cum inima mi se strânge ca într-o menghină. În spatele lor, ușa apartamentului meu din cartierul Drumul Taberei pare o ieșire imposibilă. De câteva luni, fiecare zi e o luptă între ceea ce simt și ceea ce mi se cere să simt.

Vlad nu e acasă. A plecat la serviciu devreme, fără să mă privească. De fapt, nu ne-am mai privit cu adevărat de luni bune. Cândva, râdeam împreună la glumele lui proaste și visam la vacanțe pe litoral. Acum, tot ce ne leagă e tăcerea apăsătoare și rutina: el vine târziu, eu mă prefac că dorm. Copiii – Ana și Radu – sunt singurii care mai aduc lumină în casa asta. Dar nici pentru ei nu mai pot zâmbi sincer.

— Ilinca, nu te gândi doar la tine! mă ceartă mama, cu vocea aspră pe care o știu de când eram copil. Știi cât am tras eu cu taică-tu? Știi câte am înghițit ca să nu vă lipsească nimic?

Soacra mea oftează adânc:

— Vlad te iubește, doar că e obosit… Toți bărbații sunt așa după ani de căsnicie. Trebuie răbdare. Dacă pleci acum, o să regreți toată viața!

Mă uit la ele și simt cum mă sufoc. Îmi vine să țip că nu mai pot, că nu mai vreau să fiu soția perfectă care gătește sarmale duminica și zâmbește la mesele de familie. Că nu mai pot să mă prefac că totul e bine când în fiecare seară plâng în baie, cu capul pe prosoapele ude.

Dar nu spun nimic. Le las să vorbească peste mine, să-și verse fricile și speranțele pe podeaua asta rece de gresie ieftină.

— Ilinca, gândește-te la copii! Ce exemplu le dai dacă fugi de probleme? mă întreabă mama.

— Dar dacă rămân doar ca să nu fiu judecată? Dacă rămân și mă pierd pe mine? îmi urlă gândurile, dar buzele îmi rămân pecetluite.

Îmi amintesc de prima ceartă serioasă cu Vlad, acum trei ani. Era despre bani – ca de obicei. El voia să luăm un credit pentru o mașină nouă, eu voiam să punem deoparte pentru copii. A ridicat vocea la mine pentru prima dată atunci. Apoi au urmat luni de reproșuri mărunte: că nu gătesc destul de bine, că nu sunt destul de atentă cu el, că nu mă îmbrac frumos când ieșim în oraș. Încet-încet, am început să cred că vina e a mea.

— Ilinca, tu ai ales familia asta! Nu poți arunca totul la gunoi! insistă soacra mea.

Mă uit la ele: două femei care au trăit toată viața pentru alții. Mama a rămas cu tata chiar și când el bea și făcea scandaluri. Soacra mea a crescut singură trei copii după ce socrul a murit devreme. Amândouă au învățat că sacrificiul e normalitatea unei femei românce.

Dar eu? Eu nu mai pot. Nu vreau ca Ana să creadă că a fi femeie înseamnă să taci și să înghiți. Nu vreau ca Radu să creadă că dragostea e doar obișnuință și compromis fără sfârșit.

— Mama, doamna Mariana… vă rog… Nu mai pot! izbucnesc brusc, cu voce tremurată. Nu mai pot să trăiesc așa! Nu mai pot să fiu fericită doar pentru voi!

Se lasă o liniște grea. Mama mă privește ca și cum i-aș fi dat o palmă. Soacra începe iar să plângă încet.

— Ilinca… te rog… gândește-te bine…

— M-am gândit prea mult timp la toți ceilalți. Acum trebuie să mă gândesc și la mine!

Le văd cum se ridică încet, dezamăgite și obosite. Mama îmi atinge obrazul cu mâna ei aspră:

— Să nu uiți niciodată că familia e tot ce ai…

Rămân singură în holul gol. Miroase a parfum ieftin și a disperare. Mă privesc în oglindă: ochii umflați de plâns, părul ciufulit, chipul unei femei care nu mai știe cine este.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la Ana și Radu – dacă îi rănesc sau îi salvez dacă plec. Mă gândesc la Vlad – dacă îl urăsc sau doar nu-l mai iubesc. Mă gândesc la mine – dacă merit sau nu fericire.

Dimineața îi pregătesc copiilor micul dejun ca de obicei. Ana mă întreabă:

— Mami, tu ești fericită?

Înghit în sec și îi zâmbesc forțat:

— Încerc să fiu, iubita mea.

Cât timp trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți? Unde se termină datoria față de familie și începe dreptul nostru la fericire? Poate cineva să-mi răspundă?