Între dragoste și avere: Cum aproape mi-am pierdut soția din cauza mamei ei

— Nu-l vreau aici, Ana! Nu vezi că tot ce-l interesează sunt banii noștri?
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, a tăiat aerul din sufragerie ca un cuțit. Era Ajunul Crăciunului, iar eu, cu mâinile transpirate pe fața de masă brodată, încercam să-mi ascund furia. Ana, soția mea, se uita la mine cu ochii umezi, prinsă între două lumi: cea a mamei ei și cea pe care încercam să o construim împreună.

Totul a început cu acea replică. Am simțit cum mi se strânge stomacul și cum fiecare privire din jurul mesei devine o judecată. Sora Anei, Camelia, a zâmbit ironic și a dat ochii peste cap. „Lasă, mamă, că știm noi de ce s-a însurat cu Ana,” a șoptit ea suficient de tare încât să aud.

Nu era prima dată când simțeam că nu sunt dorit în familia lor, dar niciodată nu fusese atât de direct. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. În spatele meu, vocile lor se auzeau tot mai tare:

— Ana, nu vezi că te folosește? Dacă tata ar mai fi trăit, n-ar fi permis niciodată așa ceva!

— Mamă, te rog! Nu e adevărat! — vocea Anei tremura.

— Ba da! Și dacă nu faci ceva, o să rămâi fără nimic!

Am închis ușa balconului și am privit luminile orașului. M-am întrebat atunci dacă dragostea noastră va rezista. Nu mă interesau banii lor. Aveam un job decent la o firmă de IT, iar Ana era profesoară de română. Ne descurcam singuri. Dar pentru Viorica și Camelia, totul părea să se învârtă în jurul casei bătrânești și al terenului de la marginea orașului.

În zilele care au urmat, tensiunile au crescut. Ana venea acasă abătută, iar eu încercam să nu aduc vorba despre familie. Dar într-o seară, când am găsit-o plângând în baie, am știut că nu mai putem evita discuția.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat-o blând.

— Mama m-a amenințat că dacă nu divorțez de tine, mă dezmoștenește. Spune că tu vrei doar casa și terenul… — Ana își ștergea lacrimile cu dosul palmei.

— Știi bine că nu-mi pasă de moștenirea ta! Vreau doar să fim împreună…

— Știu… dar mama e obsedată de ideea asta. Și Camelia îi ține partea. Au început să vorbească urât despre tine la rude și la vecini. Mă simt prinsă la mijloc…

Am simțit cum mă cuprinde neputința. Oricât încercam să-i demonstrez Vioricăi că nu urmăresc averea lor, orice gest era interpretat greșit. Dacă ajutam la renovarea casei bătrânești, era „ca să pun mâna pe ea”. Dacă refuzam să merg la ei, eram „nepoliticos” și „ascuns”.

Într-o duminică, am mers împreună la casa părintească a Anei pentru a discuta deschis cu Viorica. Am găsit-o în grădină, smulgând buruieni cu o energie furioasă.

— Mamă, trebuie să vorbim! — a spus Ana hotărâtă.

— Nu am nimic de spus! — a răspuns Viorica fără să se uite la noi.

— Ba da! Trebuie să încetezi cu acuzațiile astea! Vlad nu vrea nimic de la tine!

— Atunci de ce stai cu el? — s-a întors brusc spre Ana. — Puteai avea pe oricine! Un avocat, un doctor… Nu un băiat crescut la bloc!

M-am simțit umilit. Am vrut să plec, dar Ana mi-a strâns mâna.

— Vlad e soțul meu și îl iubesc! Dacă nu poți accepta asta… atunci poate ar trebui să ne vedem mai rar!

Viorica a izbucnit în lacrimi. Camelia a apărut din casă și a început să țipe:

— Bravo! Rupeți familia pentru un străin! Să vezi când o să rămâi fără nimic!

Am plecat atunci cu inima grea. În mașină, Ana plângea în hohote. Eu conduceam fără țintă prin orașul pustiu de duminică după-amiază.

În lunile care au urmat, relația noastră a fost pusă la încercare ca niciodată. Ana era tot mai retrasă. Primea mesaje de la mama ei aproape zilnic: amenințări voalate, șantaj emoțional, zvonuri răspândite printre rude. Camelia posta pe Facebook aluzii răutăcioase despre „bărbați interesați doar de bani”.

Prietenii mei mă sfătuiau să nu cedez: „Dacă vă iubiți cu adevărat, veți trece peste!” Dar fiecare zi era o luptă. Într-o seară, Ana mi-a spus:

— Nu mai pot… M-am gândit să ne despărțim o vreme. Poate așa se liniștește mama…

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am încercat să-i explic că exact asta își dorește Viorica: să ne despartă ca să-și păstreze controlul asupra ei și asupra averii.

— Dar eu nu vreau să te pierd! — am spus disperat.

— Nici eu… dar nu mai suport presiunea asta!

Am decis să mergem împreună la un psiholog de cuplu. Acolo am învățat să comunicăm mai bine și să punem limite sănătoase față de familie. A fost greu — foarte greu — dar încet-încet Ana a început să-și recapete încrederea în noi.

După aproape un an de conflicte, Ana i-a spus mamei sale clar: „Dacă mă pui să aleg între tine și Vlad, aleg pe Vlad.” Viorica n-a mai vorbit cu noi luni întregi. Camelia ne-a blocat pe toate rețelele sociale.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet relațiile s-au mai îndulcit, dar rana rămâne acolo. Uneori mă întreb dacă merită să lupți atât pentru dragoste când familia ți se întoarce împotrivă doar din cauza banilor.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de conflicte? Cât valorează liniștea sufletească atunci când trebuie să alegi între iubire și familie? Poate cineva să ierte cu adevărat trădarea celor dragi?